12 noiembrie 2010

Adăugat în: ,

Sentinta Tribunalului Valcea prin care s-a decis ca reducerea salariilor bugetarilor cu 25% incalca legislatia europeana!

Tribunalul  Valcea - Palatul de Justitie din Rma Valcea

TRIBUNALUL VÂLCEA SECŢIA CIVILĂ
Conflicte de Muncă si Asigurări Sociale
SENTINŢA CIVILĂ NR…
TRIBUNALUL
…………………………………………………………………………………….
Deliberând constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la Tribunalul Vâlcea, reclamanţii au solicitat, în contradictoriu cu pârâta Comuna ...reprezentată prin primar ca, prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea pârâtei: la plata diferenţei dintre salariile cuvenite potrivit contractului individual de muncă şi salariile plătite efectiv; începând cu data introducerii acţiunii să plătească salariile potrivit contractelor individuale de muncă, respectiv actelor adiţionale la contractele individuale de muncă; să plătească sumele susmenţionate, actualizate cu rata inflaţiei de la data scadenţei fiecăreia şi până la data plăţii efective a sumelor datorate.
În motivarea cererii reclamanţii arată că, în data de 06 august, dată stabilită pentru plata salariului aferent lunii iulie, au luat la cunoştinţă faptul că le-au fost diminuate unilateral salariile cu 25%.
Salariul reprezintă o componentă a dreptului la muncă şi reprezintă contraprestaţia angajatorului în raport cu munca prestată de către angajat în baza raportului de muncă. Efectele raportului de muncă se concretizează în obligaţii de ambele părţi, iar una din obligaţiile esenţiale ale angajatorului este plata salariului pentru munca prestată, aşa cum a fost el stabilit prin contractului individual de muncă.
Contractul individual de muncă este convenţia prin care se materializează voinţa angajatorului şi a viitorului salariat de a intra într-un raport juridic de muncă. În această convenţie, negociată şi liber consimţită, sunt prevăzute în limitele stabilite de legislaţie şi de contractele colective de muncă, toate elementele necesare pentru cunoaşterea condiţiilor de desfăşurare şi de încetare a raportului de muncă, drepturile, obligaţiile şi răspunderile ambelor părţi.
Salariul reprezintă unul dintre drepturile asupra căruia cele două părţi ale raportului juridic de muncă au convenit şi l-au prevăzut în mod expres în conţinutul contractului, în conformitate cu dispoziţiile art. 17 alin. 2, coroborat cu art. 3 din acelaşi articol.
Un terţ faţă de acest contract individual de muncă nu poate interveni pentru a modifica acordul părţilor semnatare. Statul, terţ raportat la contractul individual de muncă, încheiat între angajator şi salariat, nu poate modifica ceea ce părţile au stabilit, respectiv nu poate diminua salariile acestora în mod direct, prin edictarea unei legi în acest sens, căci protecţia juridică a raportului juridic de muncă stabilit contractual este acelaşi atât pentru personalul bugetar, cât şi pentru cel încadrat la angajatori privaţi. Nu se poate vorbi de o protecţie a legii mai mare în cazul angajaţilor privaţi.
1
Deşi nu au fost încheiate acte adiţionale la contractele individuale de muncă, de micşorare a salariilor reclamanţilor, angajatorul a reţinut o parte din salariile datorate conform contractului individual de muncă, plătind numai o parte din ceea ce împreună cu salariaţii săi convenise conform contractului.
În drept au fost invocate disp. art. 40 alin. 2 lit. c din Legea nr. 53/2003 şi art. 110 alin. 2 şi 3 Cod de procedură civilă.
În dovedirea cererii reclamanţii au depus la dosar înscrisuri, respectiv fluturaşii de salariu din luna iulie 2010, contracte individuale de muncă, acte adiţionale, decizii de încadrare, dispoziţii de reducere a salariului, etc..
Din analiza materialului probator administrat în cauză, instanţa reţine următoarele:
Prin dispoziţiile nr.110, 112, 113, 116, 117 şi 118 din 23.07.2010, aflate la filele 47-52 din dosar, reclamanţilor li s-a diminuat cu 25% cuantumul salariului brut, începând cu data de 04 iulie 2010, în temeiul dispoziţiilor art.1 din Legea nr.118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului
bugetar.
Instanţa apreciază că reducerea unilaterală a salariului brut cu 25%, în temeiul dispoziţiilor art.1 din Legea nr.118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, încalcă prevederile
Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului şi pe cele ale art.1 alin.1 din Primul protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, ratificată de România prin Legea nr.30/18
mai 1994, care privesc protecţia proprietăţii.
Înainte de a trece la analiza condiţiilor acestor prevederi internaţionale care protejează dreptul de proprietate, trebuie făcute două precizări.
În primul rând, potrivit dispoziţiilor art.20 din Constituţia României, intitulat „Tratatele internaţionale privind drepturile omului”: „Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi
aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte. Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.”
Aşadar, dacă instanţele de judecată constată că legile interne încalcă pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte, conţinând dispoziţii mai puţin favorabile decât acestea din
urmă, sunt obligate să ignore aceste prevederi şi să facă aplicarea celor din reglementarea internaţională mai favorabilă. Procedând astfel, instanţele de judecată nu fac altceva decât să respecte dispoziţiile art.20 din Constituţia României, precum şi pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale
omului la care România este parte.
În al doilea rând, constatarea Curţii Constituţionale a României, în cuprinsul deciziilor nr.872/25 iunie 2010 şi nr.874/25 iunie 2010, ambele publicate în M.Of. nr.433/28 iunie 2010, că Legea nr.118/2010 nu încalcă
2
dispoziţiile Constituţiei României, nu împiedică instanţele de judecată să facă aplicarea dispoziţiilor art.20 din legea fundamentală şi să dea prioritate pactelor şi tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte.
Aşa cum reglementările internaţionale au întâietate în faţa celor interne, inclusiv în faţa Constituţiei României, statuările Curţii Europene a Drepturilor Omului de la Strasbourg, de exemplu, au prioritate faţă de cele ale Curţii Constituţionale a României, fiind obligatorii pentru instanţele de judecată.
Curtea Constituţională este, potrivit dispoziţiilor art.1 şi 2 din Legea nr.47/1991 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, garantul supremaţiei Constituţiei României, asigurând controlul constituţionalităţii legilor, a tratatelor internaţionale, a regulamentelor Parlamentului şi a ordonanţelor Guvernului. Chiar dacă, în exercitarea atribuţiilor sale, Curtea Constituţională are posibilitatea raportării şi la dispoziţiile internaţionale în materia drepturilor fundamentale ale omului, statuările acesteia, aflate în contradicţie cu cele ale forurilor internaţionale competente să interpreteze aceste prevederi, nu pot fi reţinute de instanţele judecătoreşti sesizate cu soluţionarea unui litigiu în care îşi găsesc aplicarea. Dimpotrivă, instanţele judecătoreşti sunt obligate, în temeiul prevederilor art.20 din Constituţia României şi a obligaţiilor pe care România şi le-a asumat în urma ratificării acestor pacte, convenţii şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, să ignore legile interne şi interpretările Curţii Constituţionale a României care
contravin reglementărilor internaţionale şi interpretărilor date acestora de organele abilitate.
Aşadar, prin aplicarea cu prioritate faţă de cele interne a dispoziţii internaţionale privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte şi a interpretărilor acestor dispoziţii date de forurile internaţionale competente, instanţele de judecată nu încalcă prevederile art.11 alin.3 din Legea nr.47/1992, potrivit cărora deciziile şi hotărârile Curţii Constituţionale sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor şi nici pe cele ale rt.31 din aceeaşi lege, conform cărora decizia prin care se constată neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în
vigoare este definitivă şi obligatorie, cu atât mai mult cu cât deciziile invocate anterior sunt de respingere a obiecţiilor de neconstituţionalitate, iar nu de admitere a acestora. În cazul respingerii obiecţiilor sau excepţiilor de neconstituţionalitate este posibilă formularea unor noi excepţii, iar Curtea Constituţională poate proceda, pe baza unor noi argumente sau ca urmare a revenirii la practica anterioară, la admiterea acestora, chiar dacă anterior s-a pronunţat în sensul constituţionalităţii.
În ceea ce priveşte prevederile internaţionale privitoare la drepturile fundamentale ale omului care au fost încălcate prin reducerea salariilor bugetarilor cu 25%, potrivit art.17 din Declaraţia Universală a Drepturilor
Omului: „1. Orice persoană are dreptul la proprietate, atât singură, cât şi în asociaţie cu alţii.; 2. Nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrar de proprietatea sa.”
3
De asemenea, potrivit art.1 din Primul protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, ratificată de România prin Legea nr.30/18 mai 1994: „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional. Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor.”
Cu privire la regula aplicabilă în lumina art.1 din Protocolul nr.1, Curtea Europeană a Drepturilor Omului de la Strasbourg a statuat, în numeroase cauze, că acest articol conţine 3 norme distincte: prima, care se exprimă în prima frază a primului alineat şi care are un caracter general, enunţă principiul respectării proprietăţii; cea de-a doua, ce figurează în cea de-a doua frază a aceluiaşi alineat, vizează privarea de proprietate şi o supune anumitor condiţii; cât despre a treia, menţionată în cel de-al doilea alineat, recunoaşte puterea statelor contractante de a reglementa utilizarea bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuţii sau a amenzilor. Cele 3 reguli mai sus menţionate nu sunt „distincte", în sensul că nu au nici o legătură una cu cealaltă: cea de-a doua şi cea de-a treia se referă la cazuri speciale de încălcare a dreptului la respectarea bunurilor şi, prin urmare, trebuie interpretate în lumina principiului general enunţat în prima regulă (cauza Gasus Dosier - und Fordertechnik GmbH împotriva Olandei, Hotărârea din 23 februarie 1995, seria A nr. 306 B, p. 46 - 47, & 55). Pentru a analiza dacă sunt încălcate prevederile art.1 din Primul protocol, trebuie analizate, aşadar, mai multe aspecte: dacă reclamanţii au un „bun” în sensul art.1 alin.1 din Primul protocol; existenţa unei ingerinţe a autorităţilor publice în exercitarea dreptului la respectarea bunului, ce a avut ca efect privarea reclamanţilor de bunul lor, în sensul celei de a doua fraze a primului paragraf al art.1 din Protocolul nr.1; dacă sunt îndeplinite condiţiile privării de proprietate, respectiv dacă ingerinţa este prevăzută de lege, dacă ingerinţa urmăreşte un scop legitim de interes general (ea a intervenit pentru o cauză de utilitate publică), dacă ingerinţa este proporţională cu scopul legitim urmărit, adică dacă s-a menţinut un „just echilibru” între cerinţele interesului general şi imperativele apărării drepturilor fundamentale ale omului.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului de la Strasbourg s-a pronunţat în nenumărate rânduri, chiar şi împotriva României, în sensul că şi dreptul de creanţă reprezintă un „bun” în sensul art.1 din Primul protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, dacă este suficient de bine stabilit pentru a fi exigibil sau dacă reclamantul poate pretinde că a avut cel puţin o „speranţă legitimă” de a îl vedea concretizat (cauzele Rafinăriile greceşti Stran şi Stratis Adreadis împotriva Greciei, Hotărârea din 9 decembrie 1994, seria A nr. 301-B, pag. 84, paragraful 59; cauza Jasiuniene împotriva Lituaniei, cererea nr. 41.510/98, paragraful 44, 6 martie 2003; cauza Pressos Compania Naviera S.A. şi alţii contra Belgiei,
4
hotărârea din 20 noiembrie 2005, seria A nr.332, p.21 şi § 31; Cauza Ouzunis şi alţii contra Greciei, nr.49144/99, 18 aprilie 2002, § 24; Hotărârea din 24 martie 2005 în Cauza Şandor împotriva României, publicată în M. Of. nr. 1048 din 25 noiembrie 2005; Hotărârea din 28 iunie 2005 în Cauza Virgil Ionescu împotriva României, publicată în M. Of. nr. 396 din mai 2006; Hotărârea din 19 octombrie
2006 în cauza Matache şi alţii împotriva României - cererea nr.38113/02; Hotărârea din 2 martie 2004 în Cauza Sabin Popescu împotriva României, publicată în M. Of. nr. 770 din 24 august 2005; Hotărârea din 15 februarie 2007 în cauza Bock şi Palade împotriva României - cererea nr.21740/02; Hotărârea din 1 decembrie 2005 în Cauza Societatea Comercială „Maşinexportimport Industrial Group” împotriva României, publicată în M. Of. nr. 682 din 9 august 2006; Hotărârea din 23 februarie 2006 în Stere şi alţii împotriva României, publicată în M. Of. nr. 600 din 30 august 2007; Hotărârea din 21 februarie 2008 în cauza Driha împotriva României - cererea nr.29556/02; Hotărârea din 6 decembrie 2007 în cauza Beian împotriva României - cererea nr.30658/05; etc.).
Mai mult, recent, în Hotărârea din 15 iunie 2010 în cauza Mureşanu împotriva României (cererea nr.12821/05), Curtea Europeană a Drepturilor Omului de la Strasbourg s-a pronunţat în mod expres în sensul că salariulreprezintă un „bun” în sensul art.1 alin.1 din Primul protocol.
Aşadar, salariul reclamanţilor, la care aceştia au dreptul în baza contractelor individuale de muncă sau a dispoziţiilor depuse la dosar, reprezintă un „bun” în sensul art.1 alin.1 din Primul protocol adiţional la Convenţie.
Cea de a doua condiţie ce trebuie verificată pentru a se vedea dacă este vorba sau nu de o încălcare a art.1 din Primul protocol este cea a existenţei unei ingerinţe a autorităţilor publice în exercitarea dreptului la respectarea bunului, ce a avut ca efect privarea reclamanţilor de bunul lor, în sensul celei de a doua
fraze a primului paragraf al art.1 din Protocolul nr.1.
Reducerea salariului reclamanţilor cu 25% pe o perioadă de 6 luni   (iulie-decembrie 2010) şi lipsirea acestora de dreptul de a mai primi vreodată sumele de bani aferente acestui procent reprezintă, indiscutabil, o ingerinţă ce a avut ca efect privarea reclamanţilor de bunul lor, în sensul celei de a doua fraze a primului paragraf al art.1 din Protocolul nr.1.
În al treilea rând, privarea de proprietate trebuie să fie prevăzută de lege, să urmărească o cauză de utilitate publică, să fie conformă normelor de drept intern şi să respecte un raport de proporţionalitate între mijloacele folosite în scopul vizat; privarea de proprietate trebuie să menajeze un just echilibru între exigenţele de interes general şi imperativele fundamentale ale individului, în special prin indemnizarea rezonabilă şi proporţională a valorii bunului, acordată titularului acestuia.
Prima condiţie a privării de proprietate este, aşadar, ca ingerinţa să fie prevăzută de lege.
Această primă condiţie semnifică în dreptul intern legalitatea privării de proprietate, principiu care, la rândul lui, presupune îndeplinirea a două cerinţe:
-Să existe o lege în sensul Convenţiei, în temeiul căreia să fi avut loc privarea de proprietate; legea să îndeplinească acele calităţi determinate de Curte în jurisprudenţa sa, adică să fie accesibilă, precisă şi previzibilă.
Legea nr.118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar îndeplineşte condiţiile menţionate anterior, fiind un act normativ accesibil, precis şi previzibil în sensul jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului de la Strasbourg.
Cea de a doua condiţie a privării de proprietate presupune ca ingerinţa să urmărească un scop legitim de interes general, adică să intervină pentru o cauză de utilitate publică.
În expunerea de motive a Legii nr.118/2010 se arată că, potrivit evaluării Comisiei Europene, „activitatea economică a României rămâne slabă şi, contrar aşteptărilor iniţiale, cel mai probabil, creşterea economică s-a menţinut negativă în primul trimestru al anului 2010. [...] Până la sfârşitul anului 2010, se aşteaptă ca inflaţia să scadă în continuare la aproximativ 3,75% datorită cererii interne slabe şi implementării unei politici monetare prudente. Redresarea mai slabă a cererii interne a diminuat importurile, prognozându-se acum un deficit de cont curent de circa 5% din PIB pentru 2010, comparativ cu 5,5% iniţial”.
Se mai arată că, „din misiunea de evaluare efectuată de serviciile Comisiei împreună cu experţii FMI şi ai Băncii Mondiale în perioada 26 aprilie - 10 mai 2010, pentru a analiza progresele înregistrate în ceea ce priveşte condiţiile specifice ataşate tranşei a treia în valoare de 1,15 miliarde de euro în cadrul programului de asistenţă financiară, a rezultat faptul că, în condiţiile politicilor curente, ţinta de deficit fiscal pentru 2010, de 6,4% din PIB, nu va putea fi îndeplinită, din cauza unor deteriorări ale condiţiilor economice, a unor dificultăţi în colectarea veniturilor şi derapajelor pe partea de cheltuieli.
Guvernul României şi-a asumat angajamentul de a lua măsuri compensatorii suplimentare ce trebuie adoptate şi implementate înainte de eliberarea de către Comisie a celei de-a treia tranşe din împrumutul UE. [...] De asemenea, se precizează faptul că, în cazul în care aceste acţiuni nu sunt implementate până în iunie 2010 sau nu conduc la consolidarea anticipată, vor fi implementate acţiuni suplimentare de majorare a veniturilor la buget, inclusiv măsuri de majorare a cotelor de impunere, pentru a se elimina orice diferenţă bugetară anticipată”.
Soluţia legislativă cuprinsă în art.1 din Legea nr.118/2010 a fost determinată, aşadar, de apărarea securităţii naţionale, astfel cum rezultă şi din expunerea de motive a Guvernului. Securitatea naţională nu implică numai
securitatea militară, ci are şi o componentă socială şi economică. Nu numai existenţa unei situaţii manu militari atrage aplicabilitatea noţiunii „securitate naţională", ci şi alte aspecte din viaţa statului, precum cele economice,
financiare, sociale, care ar putea afecta însăşi fiinţa statului prin amploarea şi gravitatea fenomenului. Situaţia de criză financiară mondială ar putea afecta, în lipsa unor măsuri adecvate, stabilitatea economică a ţării şi, implicit, securitatea naţională.
Asigurarea stabilităţii economice a ţării şi apărarea siguranţei naţionale sunt noţiuni care se circumscriu celor de „scop legitim de interes general” şi de
6
„cauză de utilitate publică”. În consecinţă, este îndeplinită şi cea de a doua condiţie a privării de proprietate.
În fine, ingerinţa trebuie să fie proporţională cu scopul legitim urmărit. Ingerinţa este proporţională cu scopul legitim urmărit dacă s-a menţinut un „just echilibru” între cerinţele interesului general şi imperativele apărării drepturilor fundamentale ale omului. Trebuie să existe, aşadar, un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele utilizate şi scopul urmărit (cauza Pressos Compania Naviera S.A. şi alţii contra Belgiei, hotărârea din 20 noiembrie 2005, seria A nr.332, p.23 şi § 38; Hotărârea din 21 iulie 2005 în Cauza Străin şi alţii
împotriva României, publicată în M. Of. nr.99 din 2 februarie 2006).
Pentru a determina dacă măsura litigioasă respectă justul echilibru necesar şi, în special, dacă nu obligă reclamanţii să suporte o sarcină disproporţionată, trebuie să se ia în considerare modalităţile de compensare prevăzute de legislaţia naţională. În această privinţă, Curtea a statuat deja că, fără plata unei sume rezonabile în raport cu valoarea bunului, privarea de proprietate constituie, în mod normal, o atingere excesivă şi că lipsa totală a despăgubirilor nu poate fi justificată în domeniul art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în împrejurări
excepţionale (cauza Ex-regele Greciei şi alţii împotriva Greciei [GC], Cererea nr. 25.701/1994, paragraful 89, CEDO 2000-XII; cauza Broniowski împotriva Poloniei [GC], Cererea nr. 31.443/1996, paragraful 176, CEDO-V). În orice caz, după cum s-a pronunţat deja Curtea, dacă o reformă radicală a sistemului politic şi economic al unei ţări sau situaţia sa financiară poate justifica, în principiu, limitări draconice ale despăgubirilor, atare circumstanţe nu pot fi formulate în detrimentul principiilor fundamentale care decurg din Convenţie, cum ar, de exemplu, fi principiul legalităţii şi cel al autorităţii şi efectivităţii puterii judecătoreşti (cauza Broniowski, citată anterior, paragrafele 175, 183 şi 184). Cu atât mai mult, absenţa totală a despăgubirilor nu se poate
justifica nici măcar în context excepţional, în prezenţa unei atingeri aduse principiilor fundamentale consacrate prin Convenţie (Hotărârea din 21 iulie 2005 în Cauza Străin şi alţii împotriva României, publicată în M. Of. nr.99 din 2 februarie 2006, paragraful 53).
Temeiul legal al obligaţiei de indemnizare a fost găsit de Curte tot în dispoziţiile art.1 din Protocolul nr.1. Curtea a ajuns la concluzia că această obligaţie decurge implicit din acest text, luat în ansamblul său. Curtea a statuat în sensul că, în absenţa unei indemnizări, art.1 din Protocolul nr.1 n-ar asigura decât o protecţie iluzorie şi ineficace a dreptului de proprietate, în totală contradicţie cu dispoziţiile Convenţiei.
Privarea de proprietate impune, aşadar, statului obligaţia de a despăgubi pe proprietar, pentru că, fără plata unei sume rezonabile, raportate la valoarea bunului, ea constituie o atingere excesivă a dreptului la respectarea bunurilor sale, prevăzut de art.1 din Protocolul nr.1. Imposibilitatea de a obţine fie şi o despăgubire parţială, dar adecvată în cadrul privării de proprietate, constituie o rupere a echilibrului între necesitatea protecţiei dreptului de proprietate şi exigenţele de ordin general.
7
Legea nr.118/2010 nu oferă reclamanţilor posibilitatea de a obţine despăgubiri pentru privarea de proprietate în cauză. Lipsa totală a despăgubirilor nu se poate justifica, avându-se în vedere circumstanţele speţei, cu atât mai mult cu cât nicio circumstanţă excepţională nu a fost invocată de Guvern pentru a o justifica. În cuprinsul Legii nr.118/2010, a fost justificată necesitatea luării acestei măsuri, dar nu şi lipsa totală a despăgubirilor. Lipsa totală a despăgubirilor le-a impus reclamanţilor o sarcină disproporţionată şi excesivă, incompatibilă cu dreptul lor de proprietate garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1.
Reducerea salariilor bugetarilor cu 25% şi imposibilitatea acestora de a-şi mai recupera vreodată sumele de bani aferente acestui procent au dus la ruperea, în defavoarea salariaţilor, a justului echilibru ce trebuie păstrat
între protecţia proprietăţii şi cerinţele interesului general.
Procedându-se în acest fel, s-a adus atingere chiar substanţei dreptului de proprietate al reclamanţilor, atingere care, în concepţia instanţei europene, este incompatibilă cu dispoziţiile art.1 din Protocolul nr.1 la Convenţie.
În aceste condiţii, instanţa apreciază că, prin reducerea salariului bugetarilor cu 25% în baza Legii nr.118/2010, au fost încălcate dispoziţiile art.1 din Protocolul nr.1.
Ca urmare a acestei constatări şi în aplicarea dispoziţiilor art41 din Convenţie, instanţa apreciază că reclamanţii sunt îndreptăţiţi să li se restituie sumele de bani aferente acestui procent, reţinute în mod nelegal.
În ceea ce priveşte perioada de timp pentru care se solicită restituirea sumelor reţinute nelegal, cererea de chemare în judecată are o formulare ambiguă, precizând numai momentul de la care se solicită plata acestor sume, iar nu şi cel până la care se apreciază că ar fi îndreptăţiţi la primirea lor. Având în vedere această formulare, în care se precizează că se solicită şi sume ulterioare introducerii cererii de chemare în judecată, faptul că salariul se acordă lunar, fiind o plată succesivă ce devine scadentă la sfârşitul lunii pentru care se
datorează, precum şi că numai sumele datorate pentru lunile încheiate sunt certe, lichide şi exigibile, instanţa apreciază că a fost sesizată cu o cerere de obligare a pârâtei la plata diferenţelor dintre sumele datorate şi cele efectiv plătite pentru perioada iulie 2010 – septembrie 2010, pentru care plata salariului a devenit
scadentă înainte de pronunţarea hotărârii.
Având în vedere aceste motive, instanţa urmează să admită cererea şi să oblige pe pârâtă la plata diferenţelor salariale cuvenite potrivit contractului individual de muncă al fiecărui reclamant dintre sumele încasate cu acest titlu şi sumele stabilite prin respectivele contracte, aferente lunilor iulie, august şi septembrie 2010 (suma aferentă reducerii cu 25% a salariilor), sume ce urmează a fi actualizate cu indicele de inflaţie de la data scadenţei şi până la data plăţii
efective.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII

HOTĂRĂŞTE:
Admite acţiunea formulată de reclamanţii…
Obligă pe pârâtă la plata diferenţelor salariale cuvenite potrivit contractului individual de muncă, dintre sumele încasate cu acest titlu şi sumele stabilite prin respectivele contracte, aferente lunilor iulie - august septembrie
2010, sume actualizate cu indicele de inflaţie până la data plăţii efective.
Sentinţă definitivă şi executorie.
Cu drept de recurs în termen de 10 zile de la comunicare.
Pronunţată în şedinţa publică astăzi 14 octombrie 2010, la sediul
Tribunalului Vâlcea- Secţia civilă.
PREŞEDINTE, JUDECĂTOR,
ASISTENŢI JUDICIARI,

1 comments:

Plano10 spunea...

Reclamantii sunt angajati ai Primariei Voineasa, judetul Valcea.
* *
*
Trebuie precizat ca daca nu s-au deschis actiuni similare pana acum atele nu se mai pot deschide deoarece in astfel de litigii de munca termenul de prescriptie este 30 de zile de la data comunicarii Deciziei angajatorului de micsorare a salariului sau a incasarii primului salariu micsorat cu 25 %