7 iunie 2012

Adăugat în:

CEDO, ca o măciucă pentru disponibilizați. Mîntuirea vine de la Ponta-Dobrițoiu

  Decizia de inadmisibilitate nr. 63627/11 pronunţată la data de 15 mai 2012 în cauza Constantin Abăluță și alții împotriva României 

După respingerea plîngerii grefierelor impotriva Legii 119/2010, așa cum era previzibil, CEDO a respins și plîngerea a 307 pensionari militari, învocînd, pe scurt, următoarele motive:
-Protocolul 1 al Convenției drepturilor omului garantează dreptul la pensie nu și cuantumul ei
-Statul e suveran în stabilirea măsurilor care asigură un echilibru între venituri și cheltuieli publice
-Diminuarea pensiilor reclamanţilor a reprezentat o modalitate de a integra aceste pensii în sistemul general prevăzut de Legea nr. 263/2010
- Reforma sistemului de pensii nu a avut un efect retroactiv 
- Măsurile criticate de reclamanți nu i-au determinat pe aceștia să suporte o sarcină disproporţionată şi excesivă, incompatibilă cu dreptul de proprietate şi nu au fost în mod nejustificat discriminați în raport cu alți pensionari.


Prezentarea cauzei
Potrivit situaţiei de fapt reţinute de Curte în decizia de inadmisibilitate analizată[1], dl. Constantin Abăluţă şi alte 306 persoane, reclamanţi în această cauză, au beneficiat, în calitate de foste cadre militare, de pensii militare de stat, stabilite în temeiul Legii nr. 164/2001 privind pensiile militare de stat. Pe durata serviciului lor, au plătit la buget aproximativ 5% din soldă, pentru a se bucura de o pensie complementară. Pensia lunară reprezenta aproximativ 60% din ultima soldă şi era achitată în întregime de la bugetul de stat.
Legea nr. 119/2010 privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor, în vederea asigurării echilibrului bugetar în perioada de criză economică a abrogat mai multe sisteme speciale de pensie, inclusiv pe cel al militarilor, tocmai pentru a asigura echilibrul bugetar şi pentru a corecta inegalităţile dintre diferitele sisteme de pensii. În baza H.G. nr. 735/2010, pensiile foștilor militari trebuiau să fie recalculate şi incluse în sistemul de pensii publice în termen de cinci luni de la data intrării în vigoare a noii legi.
Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice a instituit un nou sistem general de pensii, aplicabil totodată și militarilor. Pensiile acestora din urmă au fost recalculate prin determinarea stagiilor de cotizare și a punctajelor medii anuale, pe baza veniturilor realizate lunar de către beneficiari și stabilirea cuantumului fiecărei pensii. Durata serviciului militar a fost asimilată cu o perioadă de contribuţie.
O.U.G. nr. 1/2011 a abrogat H.G. nr. 735/2010, modificând anumite aspecte tehnice de calcul al pensiilor şi a prelungit termenul pentru punerea în aplicare a noului sistem general.
Reclamanții au susţinut că introducerea noului sistem a condus la reducerea cuantumului pensiilor lor. Între timp, multe foste cadre militare, inclusiv o parte dintre reclamanţi, au solicitat instanțelor de contencios administrativ anularea H.G. nr. 735/2010 şi menţinerea vechii metode de calcul pentru pensiile lor. După abrogarea H.G. nr. 735/2010, Curţile de Apel din Cluj şi Bucureşti au respins aceste acţiuni.
Invocând art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție şi art. 14 din Convenţie, reclamanții au susţinut că reforma sistemului de pensii le-a încălcat dreptul lor la respectarea bunurilor, lipsindu-i de pensia stabilită la data pensionării, în timp ce alte grupuri sociale, inclusiv foştii magistrați, continuă să beneficieze de un mod de calcul al pensiilor mai favorabil. Reclamanţii au mai susţinut și că, din pricina modificărilor legislative efectuate, nu au dispus de un recurs efectiv, care să le fi permis să se plângă de situaţia în cauză şi să pretindă redresarea acesteia.
Curtea nu a considerat că este necesar să se pronunţe cu privire la existenţa în dreptul intern a unui recurs efectiv şi asupra obligaţiei reclamanților de a-l exercita, plângerea fiind inadmisibilă, pentru următoarele motive:
Curtea a reiterat că, deşi art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție garantează plata prestaţiilor sociale pentru persoanele care au achitat contribuţii la bugetul asigurărilor sociale, acest lucru nu poate fi interpretat ca oferind dreptul la acordarea unei pensii într-un cuantum determinat (a se vedea, în special, Skorkiewicz c. Poloniei, decizia din 1 iunie 1999, nr. 39860/98; Jankovic c. Croaţiei decizi, nr. 43440/98; Kuna c. Germaniei, decizie, nr. 52449/99; Blanco Callejas c. Spaniei, decizia din 18 iunie 2002, nr. 64100/00; Maggio și alții c. Italiei, 31 mai 2011, nr. 46286/09, 52851/08, 53727/08, 54486/08 şi 56001/08, par. 55).
Statele părţi la Convenţie dispun de o marjă largă de apreciere pentru reglementarea politicii lor sociale. Curtea a reamintit, în acest sens, dată fiind cunoaşterea directă a propriei societăţi şi a nevoilor sale, că autorităţile naţionale sunt, în principiu, cel mai bine plasate pentru a alege mijloacele cele mai adecvate în atingerea scopului stabilirii unui echilibru între cheltuielile şi veniturile publice, iar Curtea respectă alegerea lor, cu excepţia cazului în care aceste mijloace se dovedesc în mod evident lipsite de un temei rezonabil (Jankovic, citată anterior; Kuna, citată anterior, şi Mihăieș și Senteş c. României[2], decizia din 6 decembrie 2011, nr. 44232/11 şi 44605/11).
În speță, Curtea a subliniat că reforma sistemelor de pensii a fost fundamentată pe motivele obiective invocate la adoptarea Legii nr. 119/2010, şi anume contextul economic actual şi corectarea inegalităţilor existente între diferitele sisteme de pensii.
În această privinţă, Curtea a constatat că diminuarea pensiilor reclamanţilor a reprezentat o modalitate de a integra aceste pensii în sistemul general prevăzut de Legea nr. 263/2010 şi a arătat că motivele invocate pentru adoptarea acestei legi nu pot fi considerate drept nerezonabile sau disproporţionate.
De asemenea, Curtea a reținut că reforma sistemului de pensii nu a avut un efect retroactiv şi nu a adus atingere drepturilor la prestaţii sociale, dobândite în temeiul contribuţiilor la bugetul asigurărilor sociale, achitate în timpul anilor de serviciu, ci numai unei părți din pensie, care era susținută integral de la bugetul de stat şi care reprezenta un avantaj de care reclamanții beneficiaseră mulțumită naturii profesiei lor (a se vedea, mutatis mutandis, Frimu și alții c. României, decizia din 7 februarie 2012, nr. 45312/11).
În ceea ce priveşte diferenţa de tratament, în raport de alte categorii de pensionari, Curtea a constatat că o diferență este discriminatorie, în sensul art. 14 din Convenţie, în cazul în care nu are nici o justificare obiectivă şi rezonabilă.
În speță, Curtea a reținut că faptul că alte categorii sociale se bucură în continuare de un mod de calcul favorabil al pensiilor lor ține, de asemenea, de marja de apreciere a statului.
Având în vedere aceste considerente, Curtea a considerat că măsurile criticate de reclamanți nu i-au determinat pe aceștia să suporte o sarcină disproporţionată şi excesivă, incompatibilă cu dreptul de proprietate şi nu au fost în mod nejustificat discriminați în raport cu alți pensionari.
Curtea a respins, ca inadmisibilă, în temeiul art. 35 par. 3 şi 4 din Convenţie, plângerea referitoare la încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție și art. 14 din Convenţie.