29 decembrie 2012

Adăugat în: ,

Nu se pot schimba regimurile şi ideologiile, pe cât îs în stare ei(profitorii) să se schimbe de repede. Cu cei multi face orice stapinire ce vrea.


Cugetarea aparține cunoscutului luptător anticomunist din Munții Făgărașului, Ion Gavrilă Ogoranu, păstrată pentru posteritate într-unul din cele 7 volume ale însemnărilor sale  "Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc".
Deplînge istoria de operetă.
Așa cum făgărășenii nu l-au urmat pe el, în masă, în lupta împotriva regimului comunist din anii 1950, Ogoranu  constată cu mîhnire că, in ciuda celor scrise în istorie, nici Horia si nici Avram Iancu nu au fost urmați de mulți ardeleni în  bataliile cu asupritorii unguri de la 1784 și 1848. Nici oltenii nu l-au urmat și nu l-au apărat pe Tudor Vladimirescu.



Dar, să-l lăsăm pe Ogoranu să vorbească.
„Când citeşti paginile cărţilor de istorie, mai ales cele din ultima jumătate de veac, găseşti scris negru pe alb că, la 1821, toată suflarea românească se afla sub conducerea domnului Tudor, mântuind ţara de turci, că, la 1784, tot Ardealul, români, maghiari şi alte naţionalităţi s-au strâns sub lancea lui Horia, că la 1848, aceeaşi suflare, chiuind şi cântând, l-a însoţit pe Iancu în munţi. Ni se prezintă o istorie înflorită, plină cu fraze patriotarde, o istorie de operetă. Aşa să fi stat lucrurile? Chiar aşa?
Mai trăieşte alături, ca o cenuşăreasă, o altă istorie, care se pierde în negura uitării. Istoricii dau de ea şi o neglijează sau o ascund. Şi e păcat, fiindcă istoria se repetă. Dacă nu tragi toate învăţămintele dintr-un moment al ei, îl vei mai repeta, cu toate tragediile întâmplate. Tudor a avut cam zece mii de panduri. Dar ce-au mai aşteptat sutele de mii de tineri români de n-au venit lângă el? Cum s-a întâmplat ca Tudor să fie arestat în mijlocul armatei sale? Ce durere în suflet a avut când la întrebarea unui pandur: “Pe noi, cui ne laşi?” a răspuns: “Cânilor şi corbilor”. Îs ultimele cuvinte ce ne-au rămas de la Tudor, testamentul lui. Dacă s-ar spune acestea, scade prin aceasta măreţia lui Tudor?
S-a ridicat Horia şi i s-au alăturat lui câţi îi ştim. Şi s-a dus Horia în satul Bucium, numai cu câţiva, să vină satul la răscoală. Dar l-a prins solgăbirăul, român şi el, şi l-a legat pe Horia şi pornise să-l predea cătanelor, că se pusese preţ pe capul lui. Unde era atunci “intelighenţia” din Ardeal? Cei doi episcopi români colindau satele să potolească agitaţiile şi popii îl blestemau pe Horia în biserici. Dar milioanele de iobagi din Ardeal unde erau? Trăgeau la jug, ca vitele, cu capul în pământ, mulţumiţi că li se îngăduie să mânce pită şi slană, stând la căldură în bordei. Dar l-au înţeles după aceea? Au trecut zeci de ani până ce românii din Ardeal să se mândrească cu Horia. Nu s-a găsit măcar un singur om cu carte, român, să-i scrie biografia atunci. Dacă n-ar fi venit streini de la Viena, istorici şi pictori şi dacă “securitatea” de atunci ar fi distrus documentele compromiţătoare, n-am fi ştiut nimic despre Horia, nici cum arăta la chip. Ar fi rămas o legendă ca Pintea. 

La 1847, un protopop din Huedin scria în carnetul său de însemnări: “la anul cutare a fost ciuma, la anul cutare holera, la anul cutare a fost Horia”. Ce se va fi mirat sfinţia sa când, după un an, nişte nebuni de tineri români s-au apucat să destabilizeze rânduielile de veacuri ale Ardealului! Dar s-a adunat toată suflarea Ardealului în legiunile lui Iancu? S-au adunat vreo zece mii. Ceilalţi au rămas în robie mai departe, înfricoşaţi. Au plecat la luptă nişte naivi idealişti, ca bunăoară studentul Micle şi prietenul său, păpucarul din Năsăud, tatăl lui Veronica Micle. Oamenii cuminţi, atunci ca şi altădată, au stat pitiţi acasă, nu s-au băgat în „prostii”, au urlat ca lupii, dacă aşa a fost nevoie, şi-au văzut de interese şi n-au avut treabă cu nimeni. Cei nebuni au murit, sau dacă au supravieţuit au suferit în tăcere sau au înnebunit de durere. Istoria ne spune că Iancu a înnebunit din pricina împăratului. Nu-i adevărat! Nimeni nu înnebuneşte pentru că duşmanul este crud şi mincinos. A înnebunit din pricina mişeliei şi indiferenţei alor săi. Am citit în copilărie o scrisoare zguduitoare de-a lui Iancu către Amos Frâncu, în care era atâta durere încât am plâns cu hohote. Era vorba de purtarea unor români. Dar măcar s-au grăbit cumva să aibă grijă de orfanii şi văduvele Revoluţiei, ca unii ce au profitat de pe urma ei? Citiţi ce a scris Veronica Micle despre viaţa unei spălătorese (văduvă de luptător paşoptist) şi a unei copile orfane. Dacă nu şi-ar fi adus aminte fostul student Micle de familia prietenului său, istoria literară n-ar fi pomenit de-o Veronică, ci în lume ar fi trăit o „Viroană”, neştiută de nimeni, cu degetele umflate şi noduroase ca ale mamei sale, spălând rufele murdare ale „cuminţilor” pentru liniştea cărora  s-a jertfit tatăl ei. Frumuseţea i-ar fi fost o osândă în plus. Dar câte văduve şi orfani de-ai războaielor, revoluţiilor şi închisorilor nu şi-au dus şi-şi mai duc suferinţa neştiută? Când am luat calea munţilor, ştiam destule despre partea cea ascunsă a istoriei. Nu ne-am făcut niciodată iluzii. Nu ne-am bazat că ni se vor alătura şi vom fi înţeleşi de toată suflarea din Ţara Făgăraşului.
Când am spus că în 1949-1950 s-ar fi ridicat satele la munte sau că eram primiţi şi ajutaţi de oamenii din partea locului, nu m-am referit niciodată la cine ştie ce mulţime de oameni. Au venit Mogoş şi Mazilu cu tinerii din jurul lor, au venit învăţătorul Pridon şi Boamfă cu voluntarii din jurul Pârâului, ofiţeri ca Mare şi Monea şi alţii de aceeaşi calitate ca ei, Olimpiu Borzea cu ai lui şi alţii ca ei din toate satele. Or fi fost o sută, două, o mie? Dar restul locuitorilor? Unii n-au venit de frică. Şi ei trebuiesc înţeleşi. Pe alţii nu-i interesează decât propriul lor interes. Orice pas fac în viaţă, îl fac numai din calcul. Regimurile se schimbă, profitorii rămân. Pleac-ai noştri, vin ai noştri. N-au niciodată principii şi mustrări de conştiinţă. Nu se pot schimba regimurile şi ideologiile, pe cât îs în stare ei să se schimbe de repede. Unii se leagă strâns de regim, devenind una cu el şi trec de la avere şi la satisfacerea tuturor dorinţelor şi poftelor – la delirul puterii şi al trufiei, încep a crede că fac parte din altă lume decât a noastră. Rămâne apoi marea masă a trudnicilor, a căror viaţă se reduce la muncă şi la hrană, într-un ciclu etern şi ale căror conştiinţe nu se ridică mai sus de blidul de mâncare de dinaintea nasului. Sunt atât de apăsaţi şi dresaţi în apăsarea spre pământ, că nu pot, nu gândesc şi nu vor să privească mai departe. Li-s ochii atrofiaţi ca ai sobolilor de sub pământ. Urăsc pe oricine vrea să-i scoată din existenţa lor de sclavi. Cu ei face orice stăpânire ce vrea. În primul rând să gândească în locul lor."