24 decembrie 2014

Adăugat în:

Transilvania de Nord, administrata 7 luni de comunistii sovietici si ungurii horthysti

Ionut Tene

Transilvania de Nord între eliberarea de sub horthyişti şi ocupaţia sovietică (septembrie 1944 – martie 1945)

Uniunea Sovietică trata România ca pe o ţară învinsă. Au fost demobilizate mari unităţi de luptă, între care zece divizii de infanterie; acesta fiindcă mareşalul Rodion Malinovski „nu avea siguranţă, nu avea încredere în Armata Română” (după afirmaţia generalului Gheorghe Mihail, făcută la 15 octombrie 1944). În primăvara lui 1945 au fost dezarmaţi soldaţii şi ofiţerii însărcinaţi cu paza obiectivelor militare şi a altor edificii publice din Bucureşti.
Pretextul evacuării administraţiei române din cele şase judeţe unde reuşise să se instaleze se datora în principal incapacităţii românilor de a stăpâni situaţia inter etnică. Ca argument pentru aceasta a fost invocată activitatea Batalionului de voluntari „Iuliu Maniu” Braşov. Pe de altă parte, organizaţia terestră „Rongyos Gárdá“, înfiinţată în 1924 pe teritoriul Ungariei, ca organizaţie paramilitară, acţiona nestingherită împotriva elementelor româneşti din administraţie.
Încă din luna septembrie 1944 s a constituit în Bucureşti un Comitet Naţional cu misiunea de înrolare şi organizare a voluntarilor pentru Ardeal într o legiune (ulterior numit Regiment) purtând numele „Iuliu Maniu”. Comitetul era o iniţiativă a PNŢ. Legiunea urma să asigure spatele frontului, dar voluntari au fost încadraţi şi în unităţi operative pe front. Formaţiunea trebuia să sprijine reinstalarea autorităţilor române în Ardealul de Nord, pe măsura avansului trupelor române şi ruse. Conform ziarului „Ardealul”, oficiosul PNŢ, un total de 50400 voluntari ar fi plecat pe această filieră. Dintre aceştia, 600 constituiau cea mai activă unitate para militară a Legiunii, anume Batalionul de voluntari Braşov, ce a desfăşurat activităţi în spatele frontului, în judeţele Trei Scaune, Ciuc, Odorhei şi Mureş. Comandant era căpitan Gavrilă Olteanu, din Târgu Mureş, refugiat între 1940 1944 la Braşov şiautointitulat „colonel”.

Dacă în privinţa susţinerii reinstalării autorităţilor româneşti în zona secuimii, batalionul şi a îndeplinit sarcinile primite, iniţierea acţiunilor discreţionare ale unei justiţii militare, în scopul stârpirii „partizanilor rămaşi răzleţi în acea regiune”, a dus la tragicul episod de la Aita Seacă din 26 septembrie 1944, când 11 unguri au fost executaţi după o judecată sumară, sub acuzaţia de a fi participat la asasinarea a 20 ostaşi români în 4 septembrie. Exista o tradiţie în Ardeal ca românii să se mobilizeze în gărzi cetăţeneşti. La sugestia lui Ilie Lazăr au primit denumirea lui Iuliu Maniu. Totul a început de la chemarea lui Aurel Mărgineanu, secretarul refugiaţilor ardeleni de la Bucureşti. Se pare că „Batalionul de voluntari Iuliu Maniu“ avea un efectiv de circa 600 voluntari. La 12 noiembrie, P.S. Vîsinski îi va cere lui Sănătescu desfiinţarea acestui „detaşament înarmat care comite acte arbitrare criminale”, şi trimiterea în judecată a comandantului Olteanu. Preşedinţia Consiliului de Miniştri va îndeplini imediat cererea şi se va delimita clar de activităţile lui Olteanu. Similar va proceda şi Iuliu Maniu care va afirma că nu şi a dat consimţământul pentru ca acel batalion să i poarte numele. „Batalionul de voluntari” va fi dizolvat la Aiud de către Corpul de Munte, iar Gavrilă Olteanu arestat şi asasinat în închisoare, în august 1946. Unele documente susţin sinuciderea. Eliberarea întegului teritoriu al Ardealului de Nord a fost erceptată de popor cu multă bucurie. S au organizat de către români, în lcoalităţi, „Te Deum la bisericile naţionale, urmat de un parastas în amintire eroilor căzuţi în luptele pentru dezrobirea Ardealului“. Prin Decretul Nr. 247 din 25 octombrie 1944, întregul spaţiu a fost pus sub gestiunea Comandamentului General al Etapelor, care urma ulterior să preda întreaga administraţie organelor de stat. Acest lucru trebuia să se materializeze în noiembrie, baza legală fiind Legea nr. 487 din octombrie 1944, prin care a fost înfiinţat Comisariatul pentru administrarea regiunilor eliberate. Sovieticii nu ptueau accepta aşa ceva. Ei doreau să şantajeze guvernul român şi să practice jaful economic.
Prin nota Comisiei Aliate de Control (Vinogradov) nr. V 120 din 12 noiembrie 1944 s a cerut Guvernului român ca toate autorităţile administrative româneşti să fie retrase din regiune. Guvernul român s a supus imediat, arătând însă CAC, prin nota din 19 noiembrie 1944 a Preşedintelui Consiliului de Miniştri, temeiurile juridice pentru care această cerere i se părea neîndreptăţită. Printre altele se specifica acolo că: „era în drept ca dincolo de limitele maxime ale instanţelor stabilite în art. 17 al acelei Convenţiuni, să restabilească administraţia civilă română, fără a mai fi nevoie ca în prealabil să se stabilească un acord între el şi Înaltul Comandament Militar Sovietic [...] Restabilirea administraţiei civile româneşti în Transilvania de Nord, nu s a făcut clandestin şi nici cu ocolirea autorităţilor militare sovietice”. Răspunsul sovietic din 28 noiembrie se va menţine într un ton echivoc, arătând ca rezolvarea problemei Transilvaniei de Nord rămâne cea prevăzută la art. 19 al Convenţiei, dar „timpul şi modul instalării administraţiei româneşti”, trebuie să fie rezolvate „prin tratări între Guvernele URSS şi al României”. Un termen precis va fi avansat în răspunsul din 20 noiembrie 1944, al generalului Malinovski, la cererea română de a se permite restabilirea autorităţilor româneşti militare măcar în oraşele Cluj şi Oradea, precizându se ca „până la semnarea Tratatului de Pace nu este posibil a se reînfiinţa în Transilvania administraţia românească”. Era o situaţie tensionată. Românii se organizau în gărzi de autoapărare. Liderul studenţilor anticomunişti clujeni din 1946, Horaţio Ciortin neagă ipoteza că „Sumanele Negre“ au activat doar în Moldova. Adevărata mişcare de rezistenţă a fost cea constituită de generalul Aldea. Mişcarea Naţională de Rezistenţă, al cărui nucleu în Apuseni a încercat să l organizeze. „Sumanele Negre“ ewra o organizaţie ataşată Mişcării Naţionale de Rezistenţă, condusă de celebrul Bădiu Olteanu (o figură mare care a condus batalioanele din Secuime – „Gărzile Maniu“), ajutat de Pelescu şi Şteanţă. Numele acestei organizaţii vine din zona Vatra Dornei, unde se poartă sumane negre.
Pretextele invocate de sovietici pentru a înfiinţa şi menţine ocupaţia Ardealului pot fi desprinse şi din informarea lui Gheorghiu Dej, făcută în şedinţa Consiliului FND din 24 ianuarie 1945, privind discuţiile purtate la Moscova: „până acum Transilvania, datorită tocmai atitudinii politice a lui Maniu [...] n a revenit complet României, aşa cum de altfel sunt şi stipulaţiunile Convenţiei de Armistiţiu, cum sunt declaraţiile făcute de Vîsinski sau de factorii responsabili ai Uniunii Sovietice. Că Ardealul de Nord este al României, nici nu poate fi pus în discuţie. Atunci deşi este eliberat, de ce până azi nu este legat de România, de ce nu sunt autorităţi şi bani româneşti, de ce nu se permite nici azi intrarea autorităţilor româneşti? Tocmai datorită acestei neîncrederi. Dacă această neîncredere ar fi înlăturată şi am arăta hotărârea noastră de a merge pe linia democratizării ţării şi am avea încrederea celorlalte naţionalităţi, care se îngrozesc numai la auzul că ar putea veni autorităţi româneşti, cu care au avut ocazia să facă cunoştinţă când au fost trimise de Iuliu Maniu acolo, Transilvania ar reveni României [...] Imediat după constituirea unui guvern de Front Naţional Democrat, Ardealul de Nord va reveni la corpul naţional, va intra practic administraţia românească…”
Atmosfera în Ardealul de Nord de după această dată este prefigurată deja de declaraţia lui Vîsinski din 14 noiembrie 1944: „Guvernul României nu este cu adevărat democratic şi deci nu este în măsură să garanteze pretinsele drepturi şi libertăţi pentru minoritatea maghiară”. Sovieticii erau decişi să exploateze diferendele naţionale româno maghiare şi să menţină statutul viitor al Ardealului de Nord în incertitudine. Adevărata miză a menţinerii unei atitudini ambigue în această problemă rezultă şi din raportul lui A. Lavrentiev adresat lui Vîsinski la 26 decembrie 1944: „Problema retrocedării Transilvaniei de Nord României trebuie sa fie o pârghie de acţiune asupra Guvernului român, nu numai în domeniul îndeplinirii obligaţiilor economice conform Convenţiei de Armistiţiu, dar şi în domeniul politicii interne şi externe promovate de acesta. În momentul de faţă nu există materiale care ar oferi un răspuns cert, ce parte din Transilvania de Nord ar trebui să revină României şi ce parte Ungariei [...] Or, astăzi când s a creat Guvernul Naţional Provizoriu al Ungariei este necesar abordarea ei [a întrebării ridicate mai sus] în mod temeinic [...] Se pare că transmiterea Transilvaniei de Nord (în întregime sau a celei mai mari părţi a ei) românilor în lunile apropiate este puţin probabilă. Prin această atitudine, sovieticii vor obţine, pe de o parte, prin şantaj, maximum de angajare militară şi politică din partea României, iar pe de alta parte vor folosi autorităţile locale maghiare ca un vârf de lance a sovietizării (creând un „cap de pod” comunist în Europa Centrală), stimulându le zelul de convertire la comunism prin promisiuni implicite sau explicite de soluţionare a revendicărilor lor etnice. Un raport al Marelui Stat Major din 1 martie 1945, observa că „în toate manifestările ungurilor se observă o simpatie evidentă faţă de Comandamentul sovietic, căutând pe orice cale să l convingă pe acesta de sentimentele lor comuniste, spre a obţine avantaje şi atingerea scopurilor lor naţionale””. Ca urmare, principiul divide et impera şi a găsit o bună aplicare în această problemă. Înverşunarea naţionalistă locală a servit de minune scopurilor strategice sovietice. Această simpatie suspectă dintre elemente politice maghaire şi sovietici a dus la o reacţie anticomunistă populară. Acum s au pus bazele înfiinţării Mişcării de Rezistenţă Naţională.
Administraţia militară sovietică era exercitată în teritoriu prin intermediul Comitetului Executiv pentru Nordul Ardealului al FND (Frontul Naţional Democrat), constituit din reprezentanţii FND din cele 11 judeţe ale regiunii. Preşedinte a fost ales Teofil Vescan, iar co preşedinte Jordáky Lajos; ponderea locală cea mai mare o aveau maghiarii. Comandamentul sovietic exercita coordonarea şi decizia politică, asigurând şi protecţia organelor administrative civile ale FND În decembrie 1944 se preciza într un buletin contrainformativ că „în Ardeal toate organele administrative şi poliţieneşti sunt de origine maghiară sau semită, nu români”. La 28 decembrie 1944 se constituie Consiliul FND pentru partea de nord a Transilvaniei. Între 12 14 februarie 1945 s a ţinut la Cluj Conferinţa Consiliilor FND din judeţele părţii de nord a Transilvaniei, la care au participat prefecţii şi subprefecţii din cele 11 judeţe, care adoptă Programul de guvernare al FND
Din cauza opoziţiei sovietice exercitate de mareşalul Rodion Malinovski, preşedintele Comisiei Aliate de Control pentru România, „comisariatul nu a putut să se instaleze la sediul proiectat, la Cluj, şi a vegetat chinuit, la Bucureşti, în continua nădejde a posibilităţii unei activităţi pe teren, efective” – cum mărturiseşte Dr. Ionel Pop, şeful Comisariatului pentru administrarea Transilvaniei eliberate, înfiinţat conform Legii nr. 487/10 octombrie 1944. Mai mult, autorităţile politice române sunt silite să recunoască, prin Decretul Regal din 24 octombrie 1944, că teritoriul Transilvaniei eliberate intră în „măsura recuririi”, sub autoritatea Comandamentului general al etapelor, adică introducerea administraţiei militare sovietice. Astfel, toţi prefecţii şi primarii numiţi de Guvernul Român sunt înlăturaţi şi puşi în locul lor prefecţi şi primari de orientare comunistă. Administraţia militară sovietică s a exercitat din 24 octombrie 1944 până la 13 martie 1945, prin intermediul Comitetului Central Consultativ al FND, de orietare comunistă. Autorităţile române au început să fie înlăturate de către comunişti, în ciuda legislaţiei româneşti.

Practic conducerea Transilvaniei de Nord a trecut în mâinile maghiarilor, organele administrative fiind încadrate cu unguri din „gărzile patriotice”, mulţi rămaşi de la fosta administraţie. Prezenţe administrative româneşti (ale celei centrale neevacuate sau locale) trebuie înţelese doar ca şi excepţii temporare. Multe mărturii contemporane atestă faptul că, în manifestările naţionaliste, noul regim local FND ist era asemănător celui horthyst: limba maghiară redevine limba oficială, manifestările naţionale româneşti sunt interzise, circulaţia monedei româneşti, Leul, este oprită, singura monedă permisă este Pengö ul. Este înfiinţată în toate localităţile Poliţia populară maghiară. După 13 noiembrie 1944 nu mai exista nici o autoritate (jandarmerie, poliţie, armată) românească! Membrii Uniunii Populare Maghiare s au înscris în Partidul Comunist pentru a atrate simpatia sovieticilor, în vederea obţinerii unui statut al Transilvaniei de Nord – autonom sau ca parte a Ungariei comuniste“.
Practic, prezenţa în Transilvania a sovieticilor (exclusiv militari) se limita la comandamentele militare din principalele localităţi şi din gări (unde se găseau şi mulţi care cunoşteau limba româna, probabil basarabeni); administraţia locală FND istă, maghiară în fapt, parţial rămasă din regimul horthyst, parţial sosită cu scop precis din Ungaria.
Românii, repliaţi în rezistenţa naţională în faţa unei ciudate coaliţii între comuniştii ruşi şi foştii hortyşti „convertiţi sub flamurile FND ului”. Ocazional şi temporar, românii au avut şi zone de auto administrare (Maramureş, Năsăud, Bistriţa), toate aparent limitate la luna ianuarie 1945. Puterea centrală de la Bucureşti a administrat şase judeţe (prin Prefecturi şi Jandarmerie) şi câteva instituţii (CFR, Poşta,…) pentru perioade cuprinse între câteva zile şi ceva peste o luna, persistenţa unor entităţi administrative româneşti (poştale) după 13 noiembrie 1944 fiind excepţională, dar documentată .
Au existat şi excepţii. Singurul judeţ din cele 11 în care administraţia militară rusească nu a putut fi instalată este Maramureşul. Oraşul Sighet a fost eliberat la data de 17 octombrie 1944 de către Armata 40 Sovietică. În aceeaşi zi comandantul sovietic a îndrumat pe unii dintre românii care suferiseră persecuţii în timpul administraţiei ungare, să preia administraţia locală, „până la venirea autorităţilor de la Bucureşti”, fiind organizat un Mare Sfat Naţional, cu delegaţi din partea fiecărei comune. Se constituie cu acea ocazie un Consiliu Naţional Român (C.N.R.), preşedinte fiind ales Dr. Ioan Bilţiu Dăncuş (ce primeşte şi delegaţie de primar al oraşului Sighet). C.N.R v a lua masuri de organizare democratică a întregului judeţ, sub conducerea prefectului dr. Petru Mihali şi va intra în scurt timp în divergenţă cu Consiliul Ruteno Maghiar din Maramureş.

Ionuţ Ţene
Din Cluj, n. 23 februarie 1972DrăgășaniVâlcea