" La Revoluţie, comandantul Aviaţiei Militare era generalul Iosif Rus. Părerea mea este că el a fost în cunoştinţă de cauză asupra evenimentelor din decembrie 1989. La fel, şi generalul Ionescu, şeful lui de stat major. Au fost atunci nişte lucruri... hai să le zic suspecte.
Să începem să vorbim despre războiul radioelectronic: când noi, cei de la Comandamentul Apărării Antiaeriene a Teritoriului, am văzut că se umple planşeta de ţinte, pe 22 decembrie seara, am înlemnit. De exemplu, undeva, pe autostrada BucureştiPiteşti, la un anumit kilometru, am gândit că s-a lucrat în secret la nişte depozite subterane ale Securităţii. Şi de acolo ne făcea impresia, pe planşeta generală, că ies acele simulacre de elicoptere. Iar Rus nici nu a vrut să vină în puncul de comandă. Râdea... Ştia ce se întâmplă! Ştia că e o acţiune imitată, noi nu ştiam
Puteți da mai multe detalii despre ceea ce ați numit „acțiune imitată?”
În seara de 22 decembrie, s-au umplut planşetele din punctul de comandă cu date transmise de staţiile de radiolocaţie din toată ţara, cu acţiuni aeriene. Ciudate, pe alocuri; plauzibile, pe alte părţi. Fel de fel de concluzii... Am trimis oameni: „Du-te, măi, la operator, vezi ce naiba transmite!”. Veneau şi raportau: „Apar ţinte pe ecranul staţiei de radiolocaţie!”. Cine putea să facă această imitare? Sovieticii nu erau în stare. Eu ştiam ce tehnică aveau ei, ce puteau să facă şi ce nu. Ştiam amănunţit ce au făcut ei în Coreea, în Vietnam, în Afganistan; ştiam la amănunt ce au făcut ei când i-au bumbăcit americanii pe libieni. N-au făcut nimic! Atunci când americanii au atacat Libia cu avioane de pe portavioanele din Mediterană, consilierii sovietici au privit din balcoanele vilelor unde erau cazaţi. Şi toţi au fost trimişi acasă. Numai americanii, cu acele Boeing-uri care au sistemul AWACS, puteau să creeze o situaţie ca aceea cu care ne-am confruntat în decembrie 1989. De la o sută de kilometri de dincolo de graniţă, aveau în raza de acţiune toată România. Pentru mine lucrurile sunt clare. Am auzit fel de fel de explicaţii... că au fost baloane meteo sârbeşti sau maghiare. S-au găsit pe teritoriul ţării asemenea baloane, dar ele zboară, invariabil, de la vest la est, cum sunt curenţii de aer. Or, pe planşetă, noi aveam formaţii care zburau în toate părţile. La un moment dat, cum am spus, foarte multe apăreau de pe autostrada Bucureşti-Piteşti. Şi mă gândeam că poate, atunci când s-a construit această autostradă, s-au făcut nişte adăposturi subterane pentru elicoptere, cum avea Coreea de Nord şi are şi astăzi. Acolo, aerodromurile sunt sub munte şi numai pe ultimii treizeci de metri ieşi la suprafaţă. Şi asta a fost o idee, atunci...
Am văzut fotografii ale ecranelor din acele zile... străluceau de ţinte!
Am fost chemat la Comisia Parlamentului [pentru cercetarea evenimentelor din 1989], condusă de Valentin Gabrielescu, care se dădea mare specialist. Două ore am stat acolo, după care m-am liniştit, mi-am luat geanta şi am plecat. Gabrielescu, în calitate de preşedinte de comisie, în loc să stoarcă de la mine informaţii pe care apoi să le interpreteze, el a căutat să mă convingă că nu a existat război electronic. Două ore!
Vă mai amintiţi ce argumente v-a prezentat?
Spunea că operatorii staţiilor de radiolocaţie au transmis date eronate din cauza stării de emotivitate. Toţi, în toată ţara? Da. Toţi s-au emoţionat! Spuneţi dumneavoastră, ce-a fost în capul lui?
Iar pe tovarăşu’ Sergiu Nicolaescu l-am auzit spunând la televizor că nu a fost nimic, ofiţerii de la CI umblau cu geanta cu emiţătoare în apropierea staţiilor.
În martie 1990, la Consiliul Militar al Pactului de la Varşovia – şedinţa era Moscova – ce-mi spune omologul bulgar, generalul Blagoiev? Zice: ,,Măi, ştiu prin ce aţi trecut, a apărut şi la noi. Situaţia de la voi, din noaptea de 22 spre 23 decembrie şi din nopţile următoare, a apărut şi pe ecranele noastre. Au văzut ţinte venind de la voi, trecând Dunărea; am ridicat vânătoarea, dar nu a găsit nimic în zonă. Aţi încasat o mare plasă!”
