18 decembrie 2011

Adăugat în: , , , , , ,

Ioan Talpes: Spionii securitatii in SUA au dezertat dupa 1989, fiind folositi impotriva Romaniei

In disputa dintre fostii sefi ai serviciilor romanesti de informatii cu privire la soarta spionilor romani care in 1989 actionau in SUA, recent, in Ziua Veche, fostul sef al SIE, Ioan Talpes, a dezvaluit:
"Depăşind faza conotaţiilor şi consideraţiilor, mă voi referi în continuare la un moment care văd că face epocă în „Vitralii”, cel al „dosarelor date de Talpeş americanilor”, după expresia domnului Măgureanu. Când auzi aşa ceva din gura unui om care a fost şeful SRI, timp de şase ani, iar cel acuzat a fost şeful SIE, timp de cinci ani – plus încă şase ani consilier al preşedintelui pe probleme de apărare şi securitate naţională, membru al CSAT – şi o vezi preluată cu insistenţă de revista pensionarilor SRI, Vitralii, cu „aprecieri” transformate în formule vituperante, devenite truisme, nu poţi să nu sesizezi că se încearcă un joc murdar peste dezminţirile repetate pe care le-a făcut. Astfel, tocmai acei care ar trebui să fie percepuţi a se afla la vârsta maturităţii depline se pretează la practici de tristă amintire, „securiste”, intoxicând nu numai imaginea unei persoane, ci şi mediul de percepere a unor mutaţii esenţiale, petrecute în poziţionarea geostrategică a ţării.
Fantomele Securităţii nu au executat ordinul
În luna martie 1993, după mai multe demersuri şi contacte la diverse niveluri, am fost invitat în SUA pentru a purta discuţii asupra relaţiilor dintre cele două ţări, în planul serviciilor de informaţii. Sesizasem, în urma mai multor reacţii curioase ale reprezentantului FBI la Bucureşti, domnul Nicholson, că mesajele mele erau nu numai prost înţelese, ci chiar distorsionate. În disperare de cauză am apelat la ambasadorul american la Bucureşti, pe care l-am rugat să informeze şi el Washingtonul. Nici nu puteam să-mi imaginez, la acea dată, că Nicholson era racolat de serviciile speciale ruseşti. Se pare că insistenţele mele l-au convins pe domnul ambasador care, după experienţa diplomatică avută în Polonia, era dispus să sprijine şi eforturile româneşti de deschidere, trecând peste barajul mediatic la care eram supuşi. Astfel, mai mult prin bune oficii semioficiale, am reuşit să obţin o „programare” la Washington, nivelul contactelor urmând să fie stabilit în raport de interesul pe care urmam să-l stârnesc. Un moment era clar stabilit, cel al conferinţei cu titlul „Civilizarea securităţii române”, pe care urma să o expun în faţa presei. Se pare că întâlnirile programate (FBI, CIA, Departamentul de Stat), ca şi conferinţa de presă a depăşit aşteptările, făcându-mi-se onoarea de a fi primit, pentru concluzii, de chiar şeful FBI-ului. Am ajuns astfel în faţa unei personalităţi impozante, afabile, chiar amabile, dispuse nu numai să discute, ci şi să afle, vorbindu-mi în cei mai direcţi termeni despre mult disputata problemă, în acea perioadă, a „fantomelor” româneşti de pe teritoriul SUA. Direct, şi fără alte discuţii, mi-a spus că pentru a trece la negocieri şi la stabilirea de relaţii de colaborare, trebuia să predăm listele cu ofiţerii acoperiţi de pe teritoriul SUA, aşa cum deja au făcut – eram sigur – Polonia, Ungaria şi Cehia. I-am răspuns că „nu am nicio îndoială în ceea ce priveşte comportamentul celor trei ţări, deoarece nu făceau decât să transfere nişte informaţii din arhivele speciale (calculatorul de la Praga) ale Tratatului de la Varşovia, noului viitor aliat, SUA. Or, în ceea ce privea România, oamenii noştri nu au mai fost incluşi în programele şi acţiunile Tratatului de la Varşovia, începând cu anul 1971 şi nu aveam, încă, nicio promisiune, nu mai vorbesc de garanţiile deja acordate conducerilor de la Varşovia, Praga şi Budapesta.
Ioan Talpes despre fantomele Securitatii
Am informat, din nou, că România a întrerupt orice acţiune informativă pe teritoriul ţărilor NATO şi, în special, al SUA, urmând ca cei „acoperiţi – fantomele” să fie retraşi în cadrul unui program deja angajat. Oricum, nu puteam să predau asemenea persoane, fără nicio garanţie, cu atât mai mult, cu cât România îşi dorea să devină un aliat fidel şi real al SUA, într-o alianţă adevărată, bazată pe prietenie şi încredere.
Replica a fost directă şi fără prea multe menajamente. „Nu. Va trebui să acceptaţi şi dvs. ce s-a convenit cu celelalte ţări, cu care am stabilit să intrăm în relaţii de colaborare”.
Ajunşi într-un moment de blocaj total al discuţiilor, având şi perspectiva unei variante greu de acceptat, i-am spus interlocutorului că, pentru mine personal, o astfel de variantă era imposibilă, cu atât mai mult, cu cât sunt de formaţie istoric. Reacţia l-a surprins total.
„Bine, domnule, eşti istoric, dar acum eşti ce eşti. Nu poţi să refuzi să iei o decizie de mare importanţă pentru ţara dumitale doar pentru că eşti istoric.” „Cum nu – i-am răspuns – dacă dumneata îmi impui o astfel de condiţie, refuzând-mi orice perspectivă de colaborare, ceea ce înseamnă că mă tratezi ca pe un inamic, fără nicio perspectivă, distrugându-mi şi ultima dintre armele pe care România le mai are astăzi – încrederea. Situaţia ţării mele este disperată, economia la pământ, iar din punct de vedere social ne aflăm într-o bulversare greu de imaginat, pe fondul unei izolări internaţionale nu doar ameninţătoare, ci şi devastator de presantă. Dacă ai dori real să ne oferi o şansă, ai începe prin acceptarea colaborării între cele două ţări şi servicii, situaţie în care ‚oamenii noştri’ ţi-ar deveni automat colaboratori. În situaţia în care eu accept să-i predau, iar dumneata nu vei putea sau nu vei voi să vii în întâmpinarea propunerilor noastre de colaborare, eu nu voi mai avea nici şansa unui stat care îşi asumă dreptul de a se apăra. La propunerea dvs. de predare necondiţionată, eu vă ofer viitori colaboratori, iar dvs. îi doriţi prizonieri, obligându-mă să renunţ la dreptul la apărare.
Ca istoric, ştiu că peste 30-40 de ani, discuţiile noastre, ca şi actele pe care le vom conveni, vor deveni publice. Nu am încă nepoţi, dar sper că voi avea. Cum aş putea să le las o astfel de moştenire, indiferent care ar fi condiţionările determinante? Bunicul lor, adică eu, va fi considerat trădătorul care nu şi-a apărat subordonaţii. Eu nu pot să-mi asum o astfel de responsabilitate, aşa că mâine îmi voi prezenta demisia. După cum ştiţi, domnul Ion Iliescu, preşedintele României, se află la Washington şi este în măsură să decidă asupra situaţiei. În cazul în care va decide să accepte propunerea dvs., eu voi demisiona pe loc.
Această poziţie este adoptată de mine – am încheiat eu – un personaj care nu a avut nicio legătură cu Securitatea, dar care consideră că doar asumându-ne nişte criterii bazate pe dreptul statelor la apărare se pot pune bazele unor relaţii de încredere pentru viitor”. Şi de această dată reacţia a fost promptă: şi-a chemat adjuncţii şi m-a rugat să repet cele declarate, ceea ce am şi făcut, atmosfera devenind cu fiecare cuvânt tot mai destinsă.
Apoi, adresându-se celor de faţă, a spus că începe să creadă că a greşit cerând o „predare totală”, fără a ţine cont de faptul că discuţiile se purtau cu viitori aliaţi: „El are dreptate, dacă vrem să fim aliaţi şi vrem să fim împreună, de ce ne mai cramponăm de nişte chestii din astea? Trebuie să găsim compromisuri cu respectarea legilor fiecărei ţări”.
După câteva aprecieri măgulitoare la adresa mea, mi-a cerut să le prezint propunerile mele. Le-am spus că, în conformitate cu regulamentele româneşti, eu, ca şef al Serviciului, am dreptul să-i retrag în termen de şase luni, iar „fantomele” au obligaţia să revină în ţară, în condiţiile convenite la plecare. Deci, aveam nevoie de şase luni. În situaţia în care va exista cineva care să refuze executarea ordinului, urma să-i predau toate datele pe care le cunoşteam despre persoana aflată în stare de insubordonare.
Spre surpriza mea totală – chiar provocator – mi-a spus că partea americană, pentru a-mi sprijini demersurile, ne acordă un an până la rezolvarea situaţiei. Şi astăzi îmi amintesc privirile care mă fixau, uşor şăgalnic, când mi s-a prelungit termenul „socotelilor”.
A doua zi, la micul dejun organizat la hotelul unde se afla preşedintele Iliescu şi unde a participat şi şeful FBI-ului, au fost repetate înţelegerile convenite. Totul într-o atmosferă plină de speranţe. Întorşi la Bucureşti, am trecut imediat la declanşarea procedurilor care trebuiau să aducă „fantomele” acasă.
Şi acum îmi amintesc insomniile care mă bântuiau la gândul că aveam mari dificultăţi în rezolvarea obligaţiilor materiale faţă de „fantomele” ce urmau să fie repatriate.
La încheierea termenului stabilit – adică un an – , în pofida repetatelor apeluri adresate conform regulamentelor în vigoare, am trăit condiţia unui comandant părăsit de trupe. Cu o singură excepţie, şi aceea utilizată de viitorii noştri aliaţi ca momeală în vederea consemnării comportamentului nostru, ceilalţi – adică „fantomele” noastre – se aflau cu toţii în stare de dezertare, refuzând executarea ordinelor date în conformitate cu obligaţiile pe care le-am asumat de bună voie şi nesiliţi de nimeni.
În astfel de condiţii – după ce am prezentat situaţia preşedintelui – am plecat la Washington cu lista incriminată. Este de prisos să mai spun că m-am aflat într-o ipostază pe cât de penibilă, pe atât de confortabilă.
Aveam cea mai concretă şi directă dovadă că „fantomele” noastre se aflau de mult timp sub control direct american.
Întregul joc făcut până la acea dată– şi, din nefericire, nu a încetat nici din acel moment – a creat dificultăţi uriaşe demersurilor româneşti vizând scoaterea ţării din izolarea dezastruoasă în care se afla. Pot spune, fără teama de a greşi, că dezertorii noştri au contribuit la discreditarea noului curs pe care se angajase ţara şi sistemele sale de protecţie, negociindu-şi astfel propriile şanse. Ar fi incorect să-i condamnăm prea mult pentru soluţiile de dezertare adoptate, uitând întregul spectacol al atacării şi devoalării arhivelor. Dacă domnul Măgureanu şi alţi parteneri întru credinţă şi moralitate trăiesc încă îndoieli asupra celor spuse aici de mine, prezentate în mod repetat şi cu alte ocazii, Serviciul de Informaţii Externe posedă materialele probatorii, iar domnul Ion Iliescu poate să confirme cele declarate. Sunt sigur.
Ar fi de prisos să mai insist asupra faptului că atunci când am vrut să prezint lista cu ofiţerii care refuzaseră să execute ordinul „Centralei”, partea americană nu a mai dorit să o primească.
Refuzul a fost însoţit de declaraţia: „Nu. Nu avem nevoie. Suntem siguri că aveţi toate motivele pentru a vă respecta obligaţiile asumate.”
De ce mai sunt rostite încă asemenea acuzaţii şi imprecaţii la adresa lui Ioan Talpeş? Într-adevăr, rămâne o întrebare la care va trebui să se dea şi un răspuns acceptabil. Ar fi prea frumos ca „novicele” Ioan Talpeş să reuşească deschiderea şi încheierea relaţiilor de prietenie şi colaborare cu toate serviciile NATO, fără să primească şi felicitările cuvenite.
Oricum, primesc cu o mare plăcere toate felicitările de genul celor prezentate în „Vitralii” şi sunt gata să le răspund. Mulţumesc revistei dvs. pentru eleganţa oportunităţii de a mă exprima în faţa unor cititori avizaţi, fiind gata să particip la orice discuţie organizată în vederea stabilirii „trădărilor” şi „trădătorilor”, inclusiv a acelora de grup sau gaşcă.
Asupra trădătorilor de ţară … sunt convins că istoria se va pronunţa, indiferent ce dorim noi, trăitorii trecători."

13 comments:

Plano10 spunea...

Mi-as dori sa nu se fi intamplat asa cum spune Talpes.
Daca articolul cade sub privirile vreunuia dintre cei implicati, e greu de crezut ca ei nu acceseaza astfel de materiale pe internet, ar putea sa ne explice daca, in calitate de fosti ofiteri de informatii s-au simtit mai protejati de autoritatile americane decat de cele din Romania, in conjunctura isteriei nationale impotriva securistilor.

Robert Horvath spunea...

DEZINFORMARE SECURISTICA !
Cunosc bine comunitatea romana din SUA. Nu gasesti cu o exceptie sau
doua pe nimeni care sa nu faca parte din securitate sau sa fi colaborat cu ea. Ma refer la cei sositi pe vremea lui Ceausescu si anii imediat urmatori.
Ma vei intreba de ce am exceptat eu.
Motivul este simplu. Am ajuns in SUA printr-un schimb ( nu de studenti ). Trimitand in occident un material filmat despre Ceausescu am scapat cu viata datorita interventiei presedintelui Carter.

Garantez ca americanii aveau lista complecta a spionilor romani din SUA. inaintea vizitei lui Talpes.

Cererea cu lista spionilor a fost o invitatie indirecta catre autoritatile americane sa inceteze actiunile impotriva SUA.
Este greu de crezut dar ele continua si astazi. Serviciul este intrebuintat deasemenea in favoarea clicii de la putere si castigara alegerilor.
Am luat un interviu dupa gratii lui Nicholson pe care al cunosc persona.
Stiu multe.
Articolul lui Talpes este o noua incercare de a imbraca conducerea securitatii in uniforme noi si patriotice,

Robert Horvath spunea...

erata....A SE CITI
Cererea cu lista spionilor a fost o invitatie indirecta catre autoritatile ROMANE sa inceteze actiunile impotriva SUA.

Plano10 spunea...

@Robert
Eram sigur ca te vei simti cu musca pe caciula.
Vezi ca nici nu citesti atent cele spuse de Talpes?
Asta spune si el ca n-a mai fost nevoie sa predea lista catre FBI, pentru ca agentii romani fusesera deja intorsi sau se predasera... decat sa mai vina in Romania.

Robert Horvath spunea...

@ Plano
Eram sigur ca te vei simti cu musca pe caciula.
A ma numi agent roman este la marginea gunoiului.

" Seful FBI mi-a spus că pentru a trece la negocieri şi la stabilirea de relaţii de colaborare, trebuia să predăm listele cu ofiţerii acoperiţi de pe teritoriul SUA, aşa cum deja au făcut – eram sigur – Polonia, Ungaria şi Cehia."
Sper ca citesti si intelegi limba materna fara dictionar.
Faptul ca crezi ca americanii sunt fraieri si usor de nas este boala nationala a smecherilor.
Repet.....amaricani stiu si numarul de la pantofi ai securitatii de ieri de astazi si de maine.

Plano10 spunea...

@Robert
Ei, cum sa fii tu agent roman? Este o rusine,nu?
E mai cull sa spui ca esti agent american!

Stiau pe dracu, americanii!
Nu stiau nici macar ca spionul lor trimis la Bucuresti, Nicholson, era agatat de rusi.
Asa cu am mai scris, câââââti politicieni si ziaristi romani, si mai ales participanti la Piata Universitatii, nu s-au confesat lui Nicholson, crezand ca "varsa" la un americani!

Robert Horvath spunea...

PLANO ADMIRATOR AL SECURITATII ROMANE
@ Cu tot respectul sunt cetatean american si japonez .
Te joci cu vorbele. Nu am fost si nu sunt membru al securitatii romane .
Daca ti-e nu tie rusine si admiri aceasta organizatie ........ care si-a schimbat numele,este problema ta personala.
Fiecare cu securistii lui.

Plano10 spunea...

@Robert
Ai dreptate!
Diferenta dintre spion si tradator, daca definim doar subiectul infractiunilor de tradare si spionaj, este doar de cetatenie!

Robert Horvath spunea...

@ PLANO
A trada comunismul si pe Ceausescu inseamna tradare? Esti planorist sau
antiplanorist ? Morala sucita dupa comvenienta.

alex parolea-moga spunea...

Este un subiect extrem de inflamabil , unul cu conotații excepționale în devoalarea ADEVARULUI pe care un popor îl tot așteaptă .Fiecare dintre noi avem libertatea de a cerceta totul sau atît cît trebuie cu propria minte - personal pot afirma că nimic nu este așezat în tipare anume iar lașitatea , frica , fuga , minciuna ,turnătoria și dezertarea țin de esența unei nații și de cei care o alcătuiesc. Toate în raport cu caracterul !
O astfel de fantomă mi-a fost dat să cunosc undeva foarte departe de țară ... un ins educat , cu bun simț , plin de imaginație , sentimental dar ... extrem de speriat . Atunci am înțeles că unora dintre noi , chiar dacă ne-ar fi castrată bărbăția - ne-ar rămâne intactă inteligența . Cred că domnul Talpeș ar fi cel mai nimerit dintre noi pentru semnalul unui demers de împăcare . Este urgentă nevoie într-o țară măcinată de interese și de indivizi care se vor transforma foarte curînd în strigoi .
Dar atenție , nimic nu se va putea zidi pe o temelie de Minciună .

p.s. Domnule Talpeș , ce spuneți dacă v-am ruga cu maxim respect să încercați să faceți lumină într-o probabilă depunere de cîteva milioane de franci aur în Elveția de către Mareșalul Antonescu ? Sunteți istoric și nu numai ...

numarareainversa spunea...

...fosti ofiteri de informatii s-au simtit mai protejati de autoritatile americane decat de cele din Romania, in conjunctura isteriei nationale impotriva securistilor.
Tu întrebi, tu răspunzi. Ce-ţi mai trebuie?

Plano10 spunea...

@Carco
N-am intrebat,doar am cugetat in speranta ca nu s-a intamplat ce a spus Talpes.
Bag de seama ca asa a fost, daca numai cei din revista Vitralii-Lumini si Umbre il tamponeaza pe fostul sef al spionilor care si-au abandonat comandantul.

Emilian Avirescu spunea...

Unde a gresit Talpes? Trebuia sa spuna ca si reciproca este valabila, adica sa ne fie predate la Directia Instantelor Militare din Parchetul General de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie lista si datele de identificare complete a agentilor statelor NATO care au spionat pe teritoriul statelor din Tratatul Warsovia pana la intrarea Romaniei in NATO. Chiar si a fantomelor. Oricum noi nu aveam ce face cu aceste liste, ca nu avea nimeni curajul sa-i supere pe securistii Marelui Licurici.De la Mircea Raceanu, nu s-a mai documentat nici un agent de spinaj strin mai de doamene ajuta. A a fost un trepadus, Manfredini de la Antibiotice Iasi, scos basma curata de Adrian Mogos, care a declarat angajatii de la sectia de la Iasi, nici mai mult nici mai putin decat persoane non grata...