Afișul pentru evenimentul de la Rm Valcea
 |
| Crucea improvizată de autor este singura la Cotul Donului care amintește despre tragedia celor 150 000 de romani. Citiți mai jos povestea ei. Foto preluată din Ziariști online |
Vasile Şoimaru – Cotul Donului 1942: eroism, jertfă, trădare (I)
Cotul Donului, o mare tragedie românescă, uitată de statul român
Acum 70 de ani, la 19 noiembrie 1942, la o distanţă de 1942 de kilometri de Chișinău, se declanşa cea mai tragică operațiune militară din istoria Armatei Române, cea de la Cotul Donului, componentă a marii Bătălii de la Stalingrad.
Despre bătălia de la Stalingrad, considerată cea mai grea, cea mai sângeroasă din istoria omenirii, inclusiv despre tragedia de la Cotul Donului, am citit pentru prima dată în cartea lui Victor Nekrasov (B okonax Cmaлuнгpada – tranşeele Stalingradului), un bestseller din perioada sovietică, în primăvara anului 1967, fiind student în anul trei la Tehnicumul (azi Colegiul) de electromecanică din Chişinău. Mă aflam la practică la Fabrica de mobilă Nr. 5 din oraşul transnistrean Tiraspol şi locuiam în gazdă cu doi muncitori de la acea fabrică, care sorbeau pe rând cartea cu pricina, contaminându-mă şi pe mine de lectura ei. Despre carte am avut cea mai bună impresie. Aşa înţelegeam eu lucrurile pe atunci… Numai că, mai târziu, în toamna anului 1982, deci, la exact 40 de ani de la evenimentele de pe Volga şi Don, am auzit alte adevăruri despre tragedia dată, din gura unui bătrân, Gheorghe Oţetea, veteran al războiului din Est, din comuna Corbasca, judeţul Bacău. Plângea şi vorbea, iar soţia lui, Ioana, adăuga pe alocuri, la cele spuse de bătrân, amănunte pe care le auzise tot de la el pe când era mai tânăr şi avea o memorie mai bună. Impresiile de la cele auzite de la bătrânul Oţetea m-au urmărit mulţi ani la rând.
Au mai trecut 27 de ani, şi în vara lui 2009, am reuşit să ajung în acele locuri de pomină: la Severski Doneţ, staniţa Morozovskaia, râul Cir, în partea de sud a Cotului Donului, la Kalaci pe Don şi în staniţa Golubinskaia. Credeam că ştiu totul şi am văzut totul şi eram gata să public un articol şi imagini de pe Don, despre cele simţite de mine acolo. Dar nu m-am grăbit şi bine am făcut. Pentru că în primăvara anului curent a ajuns în arhiva mea un film, a cărui vizionare mi-a schimbat radical viziunea şi simţirea, pe care le aveam până la vizionare, despre acele evenimente. Este vorba despre filmul documentar Eroism şi jertfă pe Frontul de Est, turnat în anul 2010 cu sprijinul Fundaţiei Creştine Părintele Arsenie Boca, film în care, un veteran de război, Iosif Niculescu, de 96 de ani (în 2010), vorbeşte despre cele întâmplate în 1942 în partea de nord a Cotului Donului, la Kletskaia, în cel mai fierbinte şi tragic loc al Bătăliei de pe Don şi Volga, din acea iarnă friguroasă, de 40 de grade sub zero.
Şi am decis: vine vacanţa de vară şi o mai iau o dată spre Est, pe Drumul Pătimirilor ostaşilor români din vara şi toamna anul 1942.
A venit vacanţa mare şi am plecat, ajungând pe 17 august acolo, unde toată vara n-a căzut un strop de ploaie, dar când am ajuns în centrul orăşelului s-a pornit o ploaie de parcă s-a spart cerul deasupra mea; nu puteam deschide uşa la maşină să intru în curtea casei autorului monografiei staniţei Kletskaia pentru a procura un exemplar de carte. A ţinut ploaia 45 de minute în continuu. Când s-a terminat şi am vrut să deschid uşa, intra apa în maşină. Acesta a fost un moment de mare mirare pentru mine, pentru că după o secetă cumplită, de trei luni, când ajung eu acolo se porneşte o ploaie torenţială de pomină!… Probabil, a plâns şi Dumnezeu de bucurie că, în sfârşit, după şapte decenii de la tragicul eveniment, a venit, posibil, primul român să-i „viziteze” pe cei 150 de mii de fraţi care zac acolo pe vecie…
Dar nu numai ploaia m-a surprins. Când ea s-a terminat, şi s-au scurs apele de pe dealurile de cretă ale staniţei Kletskaia, m-am urcat pe dealul cel mai mare unde stăteau ostaşii români în 1942, am făcut cu cuţitul o cruce dintr-un copăcel uscat, legând-o cu lipici, am rupt ultima pagină din albumul meu Poeme în imagini, care reprezintă fotografia Tricolorului Independenţei (cu semnăturile deputaţilor din Primul Parlament al R. Moldova, care au votat pe 27 august 1991 Declaraţia de Independenţă, inclusiv semnătura mea, noi crezând că votăm independenţa faţă de Rusia). Am prins poza tot cu lipici, de cruce, pe care am înfipt-o cât mai adânc posibil în pământul alb ca varul răzmuiat de ploaie şi am fotografiat-o, am destupat o sticluţă-suvenir de coniac” Ştefan Vodă” (Călăraşi), am turnat în dopul sticluţei câteva picături de coniac şi le-am sorbit de sufletul şi în memoria celor 150 de mii de români care zac, acolo, în creta de la Cotul Donului, am pornit muzica din automobil cu excelenta trupă K 1 Band şi superbul său şlagăr „Toţi ca unul orice ar fi, pentru România, pentru România!”, precum şi excelentul cor al elevilor de la liceul Prometeu din Chişinău, cu emoţionantul lor „îndemn la Unire” şi am început să strig ca un apucat de bucurie că am ajuns şi am făcut lucrul acesta că, în sfârşit a apărut o cruce cu nu tricolor românesc la Cotul Donului. Dacă mă auzea şi mă vedea cineva, credea că-s unul scăpat din casa de nebuni. Eram atunci cel mai fericit român din lume de parcă am aterizat primul astronaut pe Marte… Nu cred că pâna în acel moment am simţit o victorie mai mare în viaţa mea, în cei peste 60 de ani.
Însă următoarele 30 de minute chiar au pus punct la toate… Când ieşeam din raionul Kletski, întâmplător îmi arunc ochii la kilometraj şi ce văd ei acolo? Se vedea numărul… 1942!!! Deci, în anul tristei aniversări de 70 de ani de la marea tragedie românească din anul 1942 de la Cotul Donului, făcusem exact 1942 km de la Chişinău până la locul acelei tragedii… Pentru că-i imposibil de crezut aşa ceva, am fotografiat şi acest amănunt că, zic, n-o să mă creadă nimeni… Pe urmă mă uit în zare să văd întinsurile proaspăt arate ale Stepei Donului, în speranţa să văd printre brazdele întoarse de plugurile ruseşti vreo grămadă de oase româneşti… N-am văzut aşa ceva. În schimb am observat culoarea acelor brazde: era roşie ca drapelul neokominterniştilor de la Chişinău sau ca solul vulcanic pe care l-am văzut la aromâni, la fraţii noştri din Balcani, mai exact, din Moskopole – Albania. Cred că acea culoare a rămas de la sângele vărsat de 150 de mii de ostaşi români, căzuţi la Don, în zilele de 19-22 noiembrie 1942. Desigur, n-am uitat să fotografiez, ca mărturie, şi acele brazde roşii, apoi am mers mai departe spre Stalingrad/Volgograd să-mi satisfac pe deplin dorinţa de a şti mai multe despre destinul tragic al ostaşilor noştri în stepele Rusiei. Când i-am vorbit veteranului, de la Cotul Donului, de 98 de ani, Iosif Niculescu, despre aceste lucruri întâmplate cu mine în drumul cotit până la Cotul Donului, dânsul a zis: „Eu cred, domnule Şoimaru, că această râvnă a Dvs., încununată cu succes, şi posibilitatea care mi-a fost mie oferită, să fac acest film, că nu mie mi-a trecut prin minte, se datorează unui semn ceresc… Unul, măcar, dintre cei morţi, acolo, la Cotul Donului, îşi are moaştele de sfânt în acel pământ şi, Acela lucrează din Cer: m-a luminat pe mine să fac filmul, şi pe Şoimaru 1-a trimis la Cotul Donului în acest an al tristei aniversări… De aceea trebuie de găsit locul printre mormintele comune, de găsit moaştele acelui martir, acelui sfânt român, care zace în Stepa Donului… îmi pare rău că eu sunt deja nonagenar, mai aproape de centenar, că m-aş mai porni o dată pe jos la Cotul Donului, că mai ţin minte potecile spre mormintele comune ale ostaşilor români”…
Despre bătălia de la Stalingrad, considerată cea mai grea, cea mai sângeroasă din istoria omenirii, inclusiv despre tragedia de la Cotul Donului, am citit pentru prima dată în cartea lui Victor Nekrasov (B okonax Cmaлuнгpada – tranşeele Stalingradului), un bestseller din perioada sovietică, în primăvara anului 1967, fiind student în anul trei la Tehnicumul (azi Colegiul) de electromecanică din Chişinău. Mă aflam la practică la Fabrica de mobilă Nr. 5 din oraşul transnistrean Tiraspol şi locuiam în gazdă cu doi muncitori de la acea fabrică, care sorbeau pe rând cartea cu pricina, contaminându-mă şi pe mine de lectura ei. Despre carte am avut cea mai bună impresie. Aşa înţelegeam eu lucrurile pe atunci… Numai că, mai târziu, în toamna anului 1982, deci, la exact 40 de ani de la evenimentele de pe Volga şi Don, am auzit alte adevăruri despre tragedia dată, din gura unui bătrân, Gheorghe Oţetea, veteran al războiului din Est, din comuna Corbasca, judeţul Bacău. Plângea şi vorbea, iar soţia lui, Ioana, adăuga pe alocuri, la cele spuse de bătrân, amănunte pe care le auzise tot de la el pe când era mai tânăr şi avea o memorie mai bună. Impresiile de la cele auzite de la bătrânul Oţetea m-au urmărit mulţi ani la rând.
Au mai trecut 27 de ani, şi în vara lui 2009, am reuşit să ajung în acele locuri de pomină: la Severski Doneţ, staniţa Morozovskaia, râul Cir, în partea de sud a Cotului Donului, la Kalaci pe Don şi în staniţa Golubinskaia. Credeam că ştiu totul şi am văzut totul şi eram gata să public un articol şi imagini de pe Don, despre cele simţite de mine acolo. Dar nu m-am grăbit şi bine am făcut. Pentru că în primăvara anului curent a ajuns în arhiva mea un film, a cărui vizionare mi-a schimbat radical viziunea şi simţirea, pe care le aveam până la vizionare, despre acele evenimente. Este vorba despre filmul documentar Eroism şi jertfă pe Frontul de Est, turnat în anul 2010 cu sprijinul Fundaţiei Creştine Părintele Arsenie Boca, film în care, un veteran de război, Iosif Niculescu, de 96 de ani (în 2010), vorbeşte despre cele întâmplate în 1942 în partea de nord a Cotului Donului, la Kletskaia, în cel mai fierbinte şi tragic loc al Bătăliei de pe Don şi Volga, din acea iarnă friguroasă, de 40 de grade sub zero.
Şi am decis: vine vacanţa de vară şi o mai iau o dată spre Est, pe Drumul Pătimirilor ostaşilor români din vara şi toamna anul 1942.
A venit vacanţa mare şi am plecat, ajungând pe 17 august acolo, unde toată vara n-a căzut un strop de ploaie, dar când am ajuns în centrul orăşelului s-a pornit o ploaie de parcă s-a spart cerul deasupra mea; nu puteam deschide uşa la maşină să intru în curtea casei autorului monografiei staniţei Kletskaia pentru a procura un exemplar de carte. A ţinut ploaia 45 de minute în continuu. Când s-a terminat şi am vrut să deschid uşa, intra apa în maşină. Acesta a fost un moment de mare mirare pentru mine, pentru că după o secetă cumplită, de trei luni, când ajung eu acolo se porneşte o ploaie torenţială de pomină!… Probabil, a plâns şi Dumnezeu de bucurie că, în sfârşit, după şapte decenii de la tragicul eveniment, a venit, posibil, primul român să-i „viziteze” pe cei 150 de mii de fraţi care zac acolo pe vecie…
Dar nu numai ploaia m-a surprins. Când ea s-a terminat, şi s-au scurs apele de pe dealurile de cretă ale staniţei Kletskaia, m-am urcat pe dealul cel mai mare unde stăteau ostaşii români în 1942, am făcut cu cuţitul o cruce dintr-un copăcel uscat, legând-o cu lipici, am rupt ultima pagină din albumul meu Poeme în imagini, care reprezintă fotografia Tricolorului Independenţei (cu semnăturile deputaţilor din Primul Parlament al R. Moldova, care au votat pe 27 august 1991 Declaraţia de Independenţă, inclusiv semnătura mea, noi crezând că votăm independenţa faţă de Rusia). Am prins poza tot cu lipici, de cruce, pe care am înfipt-o cât mai adânc posibil în pământul alb ca varul răzmuiat de ploaie şi am fotografiat-o, am destupat o sticluţă-suvenir de coniac” Ştefan Vodă” (Călăraşi), am turnat în dopul sticluţei câteva picături de coniac şi le-am sorbit de sufletul şi în memoria celor 150 de mii de români care zac, acolo, în creta de la Cotul Donului, am pornit muzica din automobil cu excelenta trupă K 1 Band şi superbul său şlagăr „Toţi ca unul orice ar fi, pentru România, pentru România!”, precum şi excelentul cor al elevilor de la liceul Prometeu din Chişinău, cu emoţionantul lor „îndemn la Unire” şi am început să strig ca un apucat de bucurie că am ajuns şi am făcut lucrul acesta că, în sfârşit a apărut o cruce cu nu tricolor românesc la Cotul Donului. Dacă mă auzea şi mă vedea cineva, credea că-s unul scăpat din casa de nebuni. Eram atunci cel mai fericit român din lume de parcă am aterizat primul astronaut pe Marte… Nu cred că pâna în acel moment am simţit o victorie mai mare în viaţa mea, în cei peste 60 de ani.
Însă următoarele 30 de minute chiar au pus punct la toate… Când ieşeam din raionul Kletski, întâmplător îmi arunc ochii la kilometraj şi ce văd ei acolo? Se vedea numărul… 1942!!! Deci, în anul tristei aniversări de 70 de ani de la marea tragedie românească din anul 1942 de la Cotul Donului, făcusem exact 1942 km de la Chişinău până la locul acelei tragedii… Pentru că-i imposibil de crezut aşa ceva, am fotografiat şi acest amănunt că, zic, n-o să mă creadă nimeni… Pe urmă mă uit în zare să văd întinsurile proaspăt arate ale Stepei Donului, în speranţa să văd printre brazdele întoarse de plugurile ruseşti vreo grămadă de oase româneşti… N-am văzut aşa ceva. În schimb am observat culoarea acelor brazde: era roşie ca drapelul neokominterniştilor de la Chişinău sau ca solul vulcanic pe care l-am văzut la aromâni, la fraţii noştri din Balcani, mai exact, din Moskopole – Albania. Cred că acea culoare a rămas de la sângele vărsat de 150 de mii de ostaşi români, căzuţi la Don, în zilele de 19-22 noiembrie 1942. Desigur, n-am uitat să fotografiez, ca mărturie, şi acele brazde roşii, apoi am mers mai departe spre Stalingrad/Volgograd să-mi satisfac pe deplin dorinţa de a şti mai multe despre destinul tragic al ostaşilor noştri în stepele Rusiei. Când i-am vorbit veteranului, de la Cotul Donului, de 98 de ani, Iosif Niculescu, despre aceste lucruri întâmplate cu mine în drumul cotit până la Cotul Donului, dânsul a zis: „Eu cred, domnule Şoimaru, că această râvnă a Dvs., încununată cu succes, şi posibilitatea care mi-a fost mie oferită, să fac acest film, că nu mie mi-a trecut prin minte, se datorează unui semn ceresc… Unul, măcar, dintre cei morţi, acolo, la Cotul Donului, îşi are moaştele de sfânt în acel pământ şi, Acela lucrează din Cer: m-a luminat pe mine să fac filmul, şi pe Şoimaru 1-a trimis la Cotul Donului în acest an al tristei aniversări… De aceea trebuie de găsit locul printre mormintele comune, de găsit moaştele acelui martir, acelui sfânt român, care zace în Stepa Donului… îmi pare rău că eu sunt deja nonagenar, mai aproape de centenar, că m-aş mai porni o dată pe jos la Cotul Donului, că mai ţin minte potecile spre mormintele comune ale ostaşilor români”…
* * *
Despre acest loc, cel mai blestemat din întreaga istorie a românilor, Cotul Donului, despre bătălia care a avut loc acolo la sfârşitul anului 1942 – începutul lui 1943, s-a vorbit şi s-a scris mult, dar nu prea mult… Nici noi în această lucrare nu vrem să acoperim aceste goluri imaginare din istoriografia şi din publicistica românească. Nici nu putem face acest lucru, din simplul motiv că nu avem potenţialul financiar respectiv, nici forţele şi mijloacele necesare. Mai bine zis, ele există undeva dar nu sunt şi nici nu se doreşte să fie folosite de cei care le gestionează ineficient, sau le gestionează în cu totul alte scopuri, departe de interesul majorităţii populaţiei şi al istoriei noastre naţionale.
O mică închipuire despre ratingul acelor evenimente şi noţiuni legate de ele, în limba română, ne-o poate da site-ul de căutare Google. Bunăoară, noţiunea de: „Bătălia de la Stalin¬grad” apare de 83 de mii de ori; cea de „Bătălia de la Cotul Donului” – de 28 de mii de ori; iar cea de „Cotul Donului” – de 41 de mii de ori! Nici mult, nici prea puţin…
Iată cum descrie noţiunea de „Bătălia de la Cotul Donului ” Enciclopedia bătăliilor din istoria românilor (Editura Meronia, 2011), o lucrare deosebit de utilă, coordonată de George Marcu şi prefaţată de ilustrul istoric Florin Constantiniu: „…Acţiuni militare de amploare, în cadrul bătăliei de la Stalingrad, desfăşurate de trupele române, alături de cele germane, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Obiectivul ofensivei germane lansată în Rusia Meridională a urmărit atingerea fluviului Volga pentru oprirea aprovizionării trupelor sovietice şi ocuparea regiunii petrolifere din Caucaz. În această acţiune, forţelor române le revine sarcina de a prelua un sector de front în lungime de 110 km pe braţul de nord al Donului, la vest de Stalingrad. Armata 3 română, comandată de generalul Petre Dumitrescu, se confruntă cu existenţa a trei capete de pod inamice, puternic întărite de trupele sovietice, numeric superioare şi foarte bine dotate cu piese de artilerie şi blindate. La 19 nov. 1942 trupele sovietice atacă în forţă. Superioritatea acestora, dublată de lipsa sprijinului german, conduce la spargerea frontului român, culminând cu încercuirea a trei divizii. Succesul înregistrat în prima zi de lupte este consolidat prin spargerea frontului român în mai multe locuri. In faţa pericolului de distrugere a forţelor, comandamentul român face demersuri pe lângă cel german pentru începerea rapidă a retragerii, solicitare respinsă de Hitler, preocupat de menţinerea poziţiilor române în susţinerea propriului efort de la Stalingrad. În ciuda ordinelor primite, comandanţii trupelor române, încercuite deja, decid retragerea pe direcţia sud-vest. Demersul nu reuşeşte decât parţial, o mică parte a trupelor străpungând încercuirea. Restul forţelor capitulează, rând pe rând, până la 24 nov. 1942″.
…S-ar părea că mai scurt, mai clar şi mai cuprinzător ….. că se poate!… Ba se poate, cel puţin la capitolul cuprinzătorl M-am convins de acest lucru nu doar din lecturile zecilor de cărţi şi articole, care cuprind şi tema dată, a sutelor de informaţii pe care le-am adunat, navigând zilnic în apele fără de margini ale celui mai tânăr, al cincilea la număr, ocean, Oceanul NET!
Dar mai cuprinzător se poate pentru că, din toate punc¬tele de vedere, bătălia de la Stalingrad, cu toate componentele ei, a fost cea mai sângeroasă, cu cele mai multe pierderi: a durat 199 de zile, pierderile în rândurile militarilor Axei fiind de circa 850 mii de oameni. Printre aceştia, 400 mii de germani, 200 mii de români, 130 mii de italieni, 120 mii de unguri. Mai mult de 40 mii de civili sovietici au murit în oraş şi în suburbii. Numărul de civili ucişi în zonele din regiunea înconjurătoare nici până astăzi n-a putut fi cu exactitate estimat, număr care împreună cu cel al militarilor cu siguranţă depăşeşte astronomica cifra de un milion de vieţi omeneşti. Şi asta dacă nu mai punem la socoteală şi suferinţele inimaginabile ale membrilor familiilor celor peste un milion de oameni prăpădiţi atunci, direct sau indirect…
Când am vorbit cu unii, foarte puţinii, care au mai rămas în viaţă, participanţi în acea bătălie, am înţeles că toate manualele, monografiile (care nu-s prea multe…), tot Oceanul NET cu toate mările şi golfurile sale, n-au cuprins în întregime laturile acestei istorii. Vorbind cu participanţii la acea bătălie, mergând pe urmele lor de două ori până la Cotul Donului, m-a cuprins o frică de stupiditatea situaţiei în care se află participanţii, încă vii, la respectiva operaţie, m-a copleşit o milă de poporul din care fac şi eu parte, de nu mai ştiu care-i perspectiva lui…
Să parcurgi circa 2 mii de kilometri din capitala celui de al doilea stat românesc până la acel loc de totală şi tristă amintire în istoria noastră, să calci pe oasele a 600 de mii de ostaşi români îngropaţi pe întinsurile Estului, de la Odesa până la Stary Krim (Crimeea), Krymsk (Caucazul de Nord) şi Cotul Donului de lângă Volga, şi să nu găseşti măcar o troiţă, o simplă cruce, nemaivorbind de un cimitir de onoare, în memoria celor trimişi de Statul Român la moarte, aproape sigură, pentru dezrobirea teritoriilor româneşti, Basarabia şi Nordul Bucovinei, pentru a readuce creştinismul în Rusia bolşevică… Ce gânduri ar mai putea să-ţi vină în afară de un pesimism total cu privire la perspectivele acestui popor?
Căutările urmelor sutelor de mii de români căzuţi la datorie, urme practic dispărute ca rezultat, în primul rând, al neglijenţei şi al uituceniei statului român modern, m-au pus pe gânduri dacă mai sunt români în fruntea statului român, suspectând de nu se vrea cumva să dispară şi ultimii doritori din rândul românilor, rămaşi la vatră, de a-şi mai apăra, în caz de necesitate, Ţara şi Neamul…
Despre acest loc, cel mai blestemat din întreaga istorie a românilor, Cotul Donului, despre bătălia care a avut loc acolo la sfârşitul anului 1942 – începutul lui 1943, s-a vorbit şi s-a scris mult, dar nu prea mult… Nici noi în această lucrare nu vrem să acoperim aceste goluri imaginare din istoriografia şi din publicistica românească. Nici nu putem face acest lucru, din simplul motiv că nu avem potenţialul financiar respectiv, nici forţele şi mijloacele necesare. Mai bine zis, ele există undeva dar nu sunt şi nici nu se doreşte să fie folosite de cei care le gestionează ineficient, sau le gestionează în cu totul alte scopuri, departe de interesul majorităţii populaţiei şi al istoriei noastre naţionale.
O mică închipuire despre ratingul acelor evenimente şi noţiuni legate de ele, în limba română, ne-o poate da site-ul de căutare Google. Bunăoară, noţiunea de: „Bătălia de la Stalin¬grad” apare de 83 de mii de ori; cea de „Bătălia de la Cotul Donului” – de 28 de mii de ori; iar cea de „Cotul Donului” – de 41 de mii de ori! Nici mult, nici prea puţin…
Iată cum descrie noţiunea de „Bătălia de la Cotul Donului ” Enciclopedia bătăliilor din istoria românilor (Editura Meronia, 2011), o lucrare deosebit de utilă, coordonată de George Marcu şi prefaţată de ilustrul istoric Florin Constantiniu: „…Acţiuni militare de amploare, în cadrul bătăliei de la Stalingrad, desfăşurate de trupele române, alături de cele germane, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Obiectivul ofensivei germane lansată în Rusia Meridională a urmărit atingerea fluviului Volga pentru oprirea aprovizionării trupelor sovietice şi ocuparea regiunii petrolifere din Caucaz. În această acţiune, forţelor române le revine sarcina de a prelua un sector de front în lungime de 110 km pe braţul de nord al Donului, la vest de Stalingrad. Armata 3 română, comandată de generalul Petre Dumitrescu, se confruntă cu existenţa a trei capete de pod inamice, puternic întărite de trupele sovietice, numeric superioare şi foarte bine dotate cu piese de artilerie şi blindate. La 19 nov. 1942 trupele sovietice atacă în forţă. Superioritatea acestora, dublată de lipsa sprijinului german, conduce la spargerea frontului român, culminând cu încercuirea a trei divizii. Succesul înregistrat în prima zi de lupte este consolidat prin spargerea frontului român în mai multe locuri. In faţa pericolului de distrugere a forţelor, comandamentul român face demersuri pe lângă cel german pentru începerea rapidă a retragerii, solicitare respinsă de Hitler, preocupat de menţinerea poziţiilor române în susţinerea propriului efort de la Stalingrad. În ciuda ordinelor primite, comandanţii trupelor române, încercuite deja, decid retragerea pe direcţia sud-vest. Demersul nu reuşeşte decât parţial, o mică parte a trupelor străpungând încercuirea. Restul forţelor capitulează, rând pe rând, până la 24 nov. 1942″.
…S-ar părea că mai scurt, mai clar şi mai cuprinzător ….. că se poate!… Ba se poate, cel puţin la capitolul cuprinzătorl M-am convins de acest lucru nu doar din lecturile zecilor de cărţi şi articole, care cuprind şi tema dată, a sutelor de informaţii pe care le-am adunat, navigând zilnic în apele fără de margini ale celui mai tânăr, al cincilea la număr, ocean, Oceanul NET!
Dar mai cuprinzător se poate pentru că, din toate punc¬tele de vedere, bătălia de la Stalingrad, cu toate componentele ei, a fost cea mai sângeroasă, cu cele mai multe pierderi: a durat 199 de zile, pierderile în rândurile militarilor Axei fiind de circa 850 mii de oameni. Printre aceştia, 400 mii de germani, 200 mii de români, 130 mii de italieni, 120 mii de unguri. Mai mult de 40 mii de civili sovietici au murit în oraş şi în suburbii. Numărul de civili ucişi în zonele din regiunea înconjurătoare nici până astăzi n-a putut fi cu exactitate estimat, număr care împreună cu cel al militarilor cu siguranţă depăşeşte astronomica cifra de un milion de vieţi omeneşti. Şi asta dacă nu mai punem la socoteală şi suferinţele inimaginabile ale membrilor familiilor celor peste un milion de oameni prăpădiţi atunci, direct sau indirect…
Când am vorbit cu unii, foarte puţinii, care au mai rămas în viaţă, participanţi în acea bătălie, am înţeles că toate manualele, monografiile (care nu-s prea multe…), tot Oceanul NET cu toate mările şi golfurile sale, n-au cuprins în întregime laturile acestei istorii. Vorbind cu participanţii la acea bătălie, mergând pe urmele lor de două ori până la Cotul Donului, m-a cuprins o frică de stupiditatea situaţiei în care se află participanţii, încă vii, la respectiva operaţie, m-a copleşit o milă de poporul din care fac şi eu parte, de nu mai ştiu care-i perspectiva lui…
Să parcurgi circa 2 mii de kilometri din capitala celui de al doilea stat românesc până la acel loc de totală şi tristă amintire în istoria noastră, să calci pe oasele a 600 de mii de ostaşi români îngropaţi pe întinsurile Estului, de la Odesa până la Stary Krim (Crimeea), Krymsk (Caucazul de Nord) şi Cotul Donului de lângă Volga, şi să nu găseşti măcar o troiţă, o simplă cruce, nemaivorbind de un cimitir de onoare, în memoria celor trimişi de Statul Român la moarte, aproape sigură, pentru dezrobirea teritoriilor româneşti, Basarabia şi Nordul Bucovinei, pentru a readuce creştinismul în Rusia bolşevică… Ce gânduri ar mai putea să-ţi vină în afară de un pesimism total cu privire la perspectivele acestui popor?
Căutările urmelor sutelor de mii de români căzuţi la datorie, urme practic dispărute ca rezultat, în primul rând, al neglijenţei şi al uituceniei statului român modern, m-au pus pe gânduri dacă mai sunt români în fruntea statului român, suspectând de nu se vrea cumva să dispară şi ultimii doritori din rândul românilor, rămaşi la vatră, de a-şi mai apăra, în caz de necesitate, Ţara şi Neamul…
* * *
Lucrând la acest manuscris, am consultat şi Jurnalul. 1940-1944 (Editura Paideia, 1998) al consăteanului meu Paul Mihail, din care am aflat că abia pe 1 decembrie 1942, era într-o Zi de marţi, presa a reflectat evenimentele de la Cotul Donului, citez: „Ofensivă bolşevică la Don şi Volga. Lupte crâncene ale trupelor germane şi române. G-lul Lascăr decorat cu frunzele de stejar la Crucea de fier…”. Pe 18 decembrie, duminică: „Cu Înfrigurare urmăresc groaznicele lupte ce se dau la Cotul Donului, la Stalingrad şi alte părţi ca să stăvilească ofensiva sovietică… Trupele române mereu citate în comunicatele germane. Au început a se face concentrări şi instrucţii cu mai multe contingente…”. Pe 20 decembrie, duminică: „Lupte grele la Don, Volga, Velikie Luki, Toropeţ. îngrijorare privitor la ofensiva sovietică. Concentrări şi chemări la recrutare…”. Pe 1 Ianuarie 1943, vineri: „Impresionante şi zguduitoare sunt constatările Mareşalului Dezrobitor faţă de Români la începutul noului an, în mesajul ce-l adresează. Va fi un an greu, dar cel mai greu l-am trecut. Ostaşilor luptători la Don le închin omagiu şi recunoştinţă. Slujbă la biserică, cu lacrimi. E o emoţie ce mă stăpâneşte pentru necunoscutul ce vine”. Doar atât! Foarte puţin, dar sunt spuse foarte multe despre tragedia românească de la Cotul Donului…
Dar la Raoul Şorban, în capitala sa lucrare Invazie de stafii (Editura Meridiane, 2003), care mi-a înmânat-o la conacul său din Stoiana, Cluj, am citit precum că: „Ungaria a participat la războiul antisovietic cu o armată – a Il-a -compusă din 256 000 combatanţi, dintre care cea 150 000 erau români, iar ceilalţi proveneau din rândurile altor „naţionalităţi” (slovaci, şvabi, ruteni etc.) Dacă la Cotul Donului armata ungară a suferit cea mai dezastruoasă înfrângere din întreaga sa istorie modernă, pe planul intern al politicii de maghiarizare, înfrângerea militară, cu pieirea a 100 000 de români, morţi şi dispăruţi, a reprezentat un succes în conformitate cu ansamblul doctrinelor ungare de maghiarizare a ţării”. Şi concluzia vine de la sine: la cei 150 de mii de ostaşi români căzuţi la datorie în cadrul Armatei Române, se mai adaugă încă 100 de mii din cadrul forţelor maghiare!…
Eu, am căutat locurile unde au fost înmormântaţi ungurii şi italienii, pentru că mi s-a spus că statul maghiar şi cel italian au inaugurat cimitire ale eroilor lor, pe când autorităţile române au treburi mai „arzătoare” acasă şi n-au fost, n-au instalat măcar o cruce. A trebuit să fac eu acest lucru în acest an la Cotul Donului… Mi-i şi ruşine, mă uit că la Bucureşti se bat politicieni între ei, nu ştiu dacă ştiu ei pentru ce se bat, crezând că o să trăiască doua vieţi şi nu-şi dau seama că o să vină vremea când fiecare dintre ei vor răspunde în faţa lui Dumnezeu pentru ceea ce fac astăzi, pentru batjocura faţă de memoria celor 150 de mii de ostaşi români căzuţi la datorie la Cotul Donului, pe Frontul de Est. Să nu caute ei posibilitatea să se înţeleagă cu ruşii pentru inaugurarea unor cimitire de onoarte? Doar în România toate cimitirile ruseşti sunt întregi, în România, pe când românii n-au nici unul acolo, la Cotul Donului, nici măcar la Dalnik sau Vigoda, lângă Odesa, nu există un cimitir românesc. Doar în oraşul Odesa există unul, dar şi acela este „mascat” sub denumirea de Cimitir german… în Cehia, Slovacia, în Basarabia, în Kazahstan, la Karaganda, au fost inaugurate cimitire de onoare sau monumente. Sigur, în aceste locuri este altă situaţie, dar cum se poate ca Statul Român să nu fi întreprins nimic în Rusia şi în Ucraina?
Dar, poate-i luminează Dumnezeu, în cel de-al 12 ceas, pe actualii guvernanţi ai României să se lase de bătăliile intestine, politice şi financiare, şi să convină cu ruşii pentru nişte săpături acolo, pentru inaugurarea de cimitire ale eroilor români căzuţi acolo, trimişi la moarte sigură de Statul Român, pentru dezrobirea Basarabiei şi a Nordului Bucovinei… Pentru că România, întreaga Europă de Est, este plină de Cimitire ale soldaţilor ruşi, pe când în Stepa Calmucă, la Cotul Donului, în Caucazul de Nord, în Crimeea, la Dalnik, lângă Odesa etc. nu veţi găsi niciun cimitir, un monument, o troiţă, in memoria ostaşilor români, căzuţi pe Frontul de Est… Dar în Frontul de Est, România a pierdut, conform datelor Academicianului Dinu Giurescu, 624 540 de români…
Lucrând la acest manuscris, am consultat şi Jurnalul. 1940-1944 (Editura Paideia, 1998) al consăteanului meu Paul Mihail, din care am aflat că abia pe 1 decembrie 1942, era într-o Zi de marţi, presa a reflectat evenimentele de la Cotul Donului, citez: „Ofensivă bolşevică la Don şi Volga. Lupte crâncene ale trupelor germane şi române. G-lul Lascăr decorat cu frunzele de stejar la Crucea de fier…”. Pe 18 decembrie, duminică: „Cu Înfrigurare urmăresc groaznicele lupte ce se dau la Cotul Donului, la Stalingrad şi alte părţi ca să stăvilească ofensiva sovietică… Trupele române mereu citate în comunicatele germane. Au început a se face concentrări şi instrucţii cu mai multe contingente…”. Pe 20 decembrie, duminică: „Lupte grele la Don, Volga, Velikie Luki, Toropeţ. îngrijorare privitor la ofensiva sovietică. Concentrări şi chemări la recrutare…”. Pe 1 Ianuarie 1943, vineri: „Impresionante şi zguduitoare sunt constatările Mareşalului Dezrobitor faţă de Români la începutul noului an, în mesajul ce-l adresează. Va fi un an greu, dar cel mai greu l-am trecut. Ostaşilor luptători la Don le închin omagiu şi recunoştinţă. Slujbă la biserică, cu lacrimi. E o emoţie ce mă stăpâneşte pentru necunoscutul ce vine”. Doar atât! Foarte puţin, dar sunt spuse foarte multe despre tragedia românească de la Cotul Donului…
Dar la Raoul Şorban, în capitala sa lucrare Invazie de stafii (Editura Meridiane, 2003), care mi-a înmânat-o la conacul său din Stoiana, Cluj, am citit precum că: „Ungaria a participat la războiul antisovietic cu o armată – a Il-a -compusă din 256 000 combatanţi, dintre care cea 150 000 erau români, iar ceilalţi proveneau din rândurile altor „naţionalităţi” (slovaci, şvabi, ruteni etc.) Dacă la Cotul Donului armata ungară a suferit cea mai dezastruoasă înfrângere din întreaga sa istorie modernă, pe planul intern al politicii de maghiarizare, înfrângerea militară, cu pieirea a 100 000 de români, morţi şi dispăruţi, a reprezentat un succes în conformitate cu ansamblul doctrinelor ungare de maghiarizare a ţării”. Şi concluzia vine de la sine: la cei 150 de mii de ostaşi români căzuţi la datorie în cadrul Armatei Române, se mai adaugă încă 100 de mii din cadrul forţelor maghiare!…
Eu, am căutat locurile unde au fost înmormântaţi ungurii şi italienii, pentru că mi s-a spus că statul maghiar şi cel italian au inaugurat cimitire ale eroilor lor, pe când autorităţile române au treburi mai „arzătoare” acasă şi n-au fost, n-au instalat măcar o cruce. A trebuit să fac eu acest lucru în acest an la Cotul Donului… Mi-i şi ruşine, mă uit că la Bucureşti se bat politicieni între ei, nu ştiu dacă ştiu ei pentru ce se bat, crezând că o să trăiască doua vieţi şi nu-şi dau seama că o să vină vremea când fiecare dintre ei vor răspunde în faţa lui Dumnezeu pentru ceea ce fac astăzi, pentru batjocura faţă de memoria celor 150 de mii de ostaşi români căzuţi la datorie la Cotul Donului, pe Frontul de Est. Să nu caute ei posibilitatea să se înţeleagă cu ruşii pentru inaugurarea unor cimitire de onoarte? Doar în România toate cimitirile ruseşti sunt întregi, în România, pe când românii n-au nici unul acolo, la Cotul Donului, nici măcar la Dalnik sau Vigoda, lângă Odesa, nu există un cimitir românesc. Doar în oraşul Odesa există unul, dar şi acela este „mascat” sub denumirea de Cimitir german… în Cehia, Slovacia, în Basarabia, în Kazahstan, la Karaganda, au fost inaugurate cimitire de onoare sau monumente. Sigur, în aceste locuri este altă situaţie, dar cum se poate ca Statul Român să nu fi întreprins nimic în Rusia şi în Ucraina?
Dar, poate-i luminează Dumnezeu, în cel de-al 12 ceas, pe actualii guvernanţi ai României să se lase de bătăliile intestine, politice şi financiare, şi să convină cu ruşii pentru nişte săpături acolo, pentru inaugurarea de cimitire ale eroilor români căzuţi acolo, trimişi la moarte sigură de Statul Român, pentru dezrobirea Basarabiei şi a Nordului Bucovinei… Pentru că România, întreaga Europă de Est, este plină de Cimitire ale soldaţilor ruşi, pe când în Stepa Calmucă, la Cotul Donului, în Caucazul de Nord, în Crimeea, la Dalnik, lângă Odesa etc. nu veţi găsi niciun cimitir, un monument, o troiţă, in memoria ostaşilor români, căzuţi pe Frontul de Est… Dar în Frontul de Est, România a pierdut, conform datelor Academicianului Dinu Giurescu, 624 540 de români…
