29 iulie 2013

Adăugat în: ,

OUG nr.59/2011. ICCJ a admis RIL prin care stabileste ca hotaririle prin care au fost anulate deciziile de recalculare ale parlamentarilor si grefierilor, emise in baza Legii 119/2010, fiind mentinut cuantumul pensiei anterioare, nu au putere de lucru judecat.

 RIL se referă la pensiile stabilite prin hotărîri judecătorești pentru alți speciali ai Legii 119/2010. 
Rezultă clar că toate deciziile de pensie emise în baza Legii 119/2010 care au fost anulate prin hotărîri judecătorești, pentru a li se păstra cuantumul stabilit potrivit legilor anterioare, sunt revizuibile.

 July 29th, 2013, 10:16 AM
În Monitorul Oficial nr. 464 din 26 iulie 2013 a fost publicată Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 9 din 10 iunie 2013 prin care a fost admis recursul în interesul legii care vizează interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 59/2011 pentru stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor prevăzute la art. 1 lit. c)–h) din Legea nr. 119/2010 privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor, aprobată prin Legea nr. 109/2012, cu referire la revizuirea din oficiu a pensiilor prevăzute de art. 1 lit. c)–h) din Legea nr. 119/2010 privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor, cu modificările ulterioare, atunci când printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă s-au dispus anularea deciziei de recalculare emise în temeiul Legii nr. 119/2010 şi menţinerea în plată a pensiei de serviciu, în cuantumul anterior.
Redăm integral textul deciziei:
ÎNALTA CURTE,
deliberând asupra recursurilor în interesul legii, constată următoarele:
1. Problema de drept care a generat practica neunitară
Recursurile în interesul legii, astfel cum au fost sintetizate prin recursul în interesul legii promovat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, vizează interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 59/2011 pentru stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor prevăzute la art. 1 lit. c)–h) din Legea nr. 119/2010 privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor, aprobată prin Legea nr. 109/2012, cu referire la revizuirea din oficiu a pensiilor prevăzute de art. 1 lit. c)–h) din Legea nr. 119/2010 privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor, cu modificările ulterioare, atunci când printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă s-au dispus anularea deciziei de recalculare emise în temeiul Legii nr. 119/2010 şi menţinerea în plată a pensiei de serviciu, în cuantumul anterior.
2. Examenul jurisprudenţial
Prin recursurile în interesul legii se arată că, în practica judiciară, nu există un punct de vedere unitar cu privire la problema de drept ce formează obiectul judecăţii.
3. Soluţiile pronunţate de instanţele judecătoreşti
3.1. Într-o primă orientare jurisprudenţială, majoritară, deciziile de revizuire emise în temeiul art. 1 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 59/2011, aprobată prin Legea nr. 109/2012, au fost menţinute ca legale, reţinându-se că prin acest act normativ a fost reglementată o altă etapă în procesul de transformare a pensiilor speciale în pensii de asigurări sociale, etapă în care s-a procedat la revizuirea, cu respectarea principiului contributivităţii, a cuantumului pensiilor prevăzute de art. 1 lit. c)–h) din Legea nr. 119/2010 care au făcut obiect al recalculării.
Faptul că decizia de recalculare precedentă, emisă în temeiul Legii nr. 119/2010, a fost anulată în cadrul unei proceduri judiciare ce a fost finalizată printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă prin care s-a dispus şi menţinerea în plată a pensiei de serviciu anterioare nu înseamnă că nu mai pot fi aplicate prevederile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 59/2011, aprobată prin Legea nr. 109/2012.
Dimpotrivă, şi în aceste situaţii sunt incidente dispoziţiile art. 1 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 59/2011, aprobată prin Legea nr. 109/2012, întrucât obligaţiile rezultate din anularea prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile a deciziilor de recalculare emise în temeiul Legii nr. 119/2010, cu modificările ulterioare, subzistă doar atât timp cât este în vigoare şi temeiul legal în baza căruia au fost pronunţate hotărârile judecătoreşti respective. În acest sens s-a pronunţat şi Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 215 din 13 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 315 din 11 mai 2012.
Puterea de lucru judecat de care beneficiază hotărârea judecătorească anterioară prin care a fost anulată decizia de recalculare a pensiei emise în temeiul Legii nr. 119/2010, cu modificările ulterioare, va funcţiona numai pentru perioada de timp cât obiectul judecăţii precedente este în fiinţă şi cât timp se păstrează temeiul juridic ce a stat la baza emiterii sale, iar obligaţiile rezultate din anularea deciziilor de recalculare subzistă doar atât timp cât este în vigoare temeiul legal în baza căruia au fost pronunţate hotărârile judecătoreşti definitive şi irevocabile.
Totodată, s-a reţinut că nu se aduce atingere dreptului de proprietate, fiind invocată jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în Cauza Ana Maria Frimu împotriva României şi alte 4 cereri(Decizia din 7 februarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 870 din 20 decembrie 2012, paragrafele 44 şi 48), şi nici principiului stabilităţii raporturilor juridice, întrucât respectarea acestui principiu nu exclude o intervenţie ulterioară a legiuitorului, dacă anumite circumstanţe obiective sunt de natură să impună o atare intervenţie.
3.2. Într-o a doua orientare jurisprudenţială, minoritară, deciziile de revizuire au fost anulate, considerându-se că dispoziţiile art. 1 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 59/2011, aprobată prin Legea nr. 109/2012, nu sunt aplicabile, întrucât se încalcă autoritatea de lucru judecat izvorâtă din hotărâri judecătoreşti irevocabile prin care s-a stabilit în favoarea reclamanţilor dreptul de a beneficia în continuare de pensia specială, în cuantumul avut anterior aplicării Legii nr. 119/2010, cu modificările ulterioare, invocându-se principiile ce decurg din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (Cauza Pravednaya împotriva Rusiei, Hotărârea din 18 noiembrie 2004).
Astfel, s-a reţinut că aspectul pozitiv al puterii de lucru judecat presupune ca partea care a câştigat procesul să se poată prevala, într-o nouă judecată, de dreptul recunoscut printr-o hotărâre judecătorească, fără ca instanţa în faţa căreia este invocată această apărare să mai poată lua în discuţie existenţa dreptului, ceea ce rezidă în obligativitatea dezlegărilor date prin hotărârea judecătorească anterioară cu privire la problemele de drept dezbătute care sunt reiterate în noul litigiu.
Întrucât dreptul de a beneficia de cuantumul pensiei, astfel cum a fost stabilit anterior recalculării efectuate în baza Legii nr. 119/2010, cu modificările ulterioare, a fost recunoscut printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă prin care s-a stabilit că aplicarea acestui act normativ este contrară principiilor instituite prin Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, nu se mai poate recurge la revizuirea pensiei prin aplicarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 59/2011, aprobată prin Legea nr. 109/2012, decât cu încălcarea principiului securităţii raporturilor juridice şi al drepturilor astfel stabilite care constituie un „bun“ în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie.
În acest sens, au fost invocate şi considerentele Deciziei nr. 215 din 13 martie 2012, pronunţată de Curtea Constituţională, prin care s-a arătat că Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 59/2011, aprobată prin Legea nr. 109/2012, nu cuprinde prevederi care să împiedice executarea unor hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, atât timp cât este în vigoare temeiul legal în baza căruia aceste hotărâri au fost pronunţate.
4. Opinia procurorului general
Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a apreciat că prima orientare jurisprudenţială majoritară este în litera şi spiritul legii, pentru următoarele considerente:
În temeiul Legii nr. 119/2010, cu modificările ulterioare, s-a realizat recalcularea tuturor pensiilor speciale prin determinarea punctajului mediu anual şi a cuantumului fiecărei pensii, în scopul integrării pensiilor de serviciu în sistemul public de pensii, utilizându-se algoritmul de calcul prevăzut de Legea nr. 19/2000*) privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, cu modificările şi completările ulterioare. Cuantumul pensiilor a fost determinat prin înmulţirea punctajului mediu anual realizat cu valoarea punctului de pensie, pe baza documentelor existente în dosarele de pensionare. Procedura de recalculare a pensiilor prevăzute de art. 1 lit. c)–h) din Legea nr. 119/2010, cu modificările ulterioare, a fost detaliată şi s-a desfăşurat în baza metodologiei de recalculare prevăzute de Hotărârea Guvernului nr. 737/2010**) privind metodologia de recalculare a categoriilor de pensii de serviciu prevăzute la art. 1 lit. c)–h) din Legea nr. 119/2010 privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor, care, în cuprinsul art. 2, a stabilit un termen de 30 de zile de la data intrării sale în vigoare pentru realizarea acestor operaţiuni.
Cu privire la măsurile promovate prin Legea nr. 119/2010, cu modificările ulterioare, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut, în Cauza Ana Maria Frimu împotriva României şi alte 4 cereri(Decizia din 7 februarie 2012, citată anterior) şi în Cauza Constantin Abăluţă şi alţii împotriva României(Decizia din 15 mai 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 586 din 16 august 2012), că reforma sistemelor de pensii s-a bazat pe motive obiective, respectiv contextul economic şi corijarea inegalităţilor existente între diferitele sisteme de pensii, şi că reducerea cuantumului pensiilor a reprezentat o modalitate de a integra aceste pensii în sistemul unitar prevăzut de Legea nr. 19/2000, cu modificările şi completările ulterioare, şi ulterior de Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, cu modificările şi completările ulterioare, fiind menite să asigure echilibrul bugetar şi să corijeze disparităţile existente între diferitele sisteme de pensii, astfel încât motivele care au stat la baza adoptării acestei legi nu au fost considerate nerezonabile sau disproporţionate, iar măsurile criticate de reclamanţi nu au fost de natură să îi facă pe aceştia să suporte o sarcină disproporţionată şi excesivă, incompatibilă cu dreptul de proprietate.
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 59/2011, aprobată prin Legea nr. 109/2012, a instituit o nouă procedură de revizuire a pensiilor, distinctă şi ulterioară celei realizate prin Legea nr. 119/2010.
Astfel, prin art. 1 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 59/2011, aprobată prin Legea nr. 109/2012, s-a prevăzut că pensiile prevăzute de art. 1 lit. c)–h) din Legea nr. 119/2010, cu modificările ulterioare, care au făcut obiectul recalculării conform prevederilor acestei legi, se revizuiesc, din oficiu, de către casele teritoriale de pensii în evidenţa cărora se află dosarele de pensie, prin emiterea unor decizii de revizuire, în termen de 30 de zile de la data intrării în vigoare a acestei ordonanţe de urgenţă. Rezultă astfel că au format obiect al procedurii de revizuire toate deciziile de recalculare a pensiei emise în temeiul Legii nr. 119/2010, cu modificările ulterioare, fără vreo distincţie, după cum acestea au fost sau nu atacate în justiţie, iar în această din urmă ipoteză, indiferent dacă au fost sau nu menţinute de instanţe.
Întrucât ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus, sfera de aplicare a procedurii instituite prin acest act normativ nu poate fi limitată doar la revizuirea deciziilor de recalculare care nu au fost contestate în justiţie ori în privinţa cărora contestaţiile au fost respinse şi nici la procedurile iniţiate de beneficiarii deciziilor de recalculare a pensiilor emise în baza Legii nr. 119/2010, cu modificările ulterioare, care au formulat cereri în temeiul art. 1 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 59/2011, aprobată prin Legea nr. 109/2012.
În sensul celor statuate în jurisprudenţa Curţii Constituţionale (deciziile nr. 214/2012 şi nr. 215/2012), dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 59/2011, aprobată prin Legea nr. 109/2012, nu fac trimitere şi nici nu urmăresc anularea ori lipsirea de efect a hotărârilor judecătoreşti prin care s-au anulat deciziile de recalculare emise în temeiul Legii nr. 119/2010, cu modificările ulterioare, şi al Hotărârii Guvernului nr. 737/2010 şi nu pot fi reţinute încălcări ale dispoziţiilor art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi ale art. 1 din Primul Protocol adiţional la aceeaşi convenţie.
În plus, din prevederile art. 3 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 59/2011, aprobată prin Legea nr. 109/2012, rezultă că s-a urmărit ca în procedura de revizuire să nu fie afectate, prin restituire, drepturile de pensie deja încasate de beneficiari, fie în baza unor hotărâri judecătoreşti, fie în baza deciziilor de recalculare, de vreme ce obligaţia de restituire instituită prin text vizează doar plata către beneficiari a diferenţelor dintre cuantumul cuvenit al pensiei, rezultat în urma recalculării, şi cel obţinut în urma revizuirii, pentru perioada de la 1 septembrie 2010 şi până la data revizuirii.
Ca atare, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 59/2011, aprobată prin Legea nr. 109/2012, nu a retroactivat asupra prestaţiilor deja încasate de beneficiarii drepturilor de pensie, acestea nefiind supuse restituirii, iar efectele hotărârilor judecătoreşti prin care s-au anulat deciziile emise în temeiul Legii nr. 119/2010, cu modificările ulterioare, şi s-a dispus plata pensiilor în cuantumul avut anterior recalculării au rămas câştigate pe toată perioada cuprinsă între data rămânerii definitive şi irevocabile a acestor hotărâri judecătoreşti şi data emiterii deciziilor de revizuire în temeiul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 59/2011, aprobată prin Legea nr. 109/2012.
În acest sens, au fost invocate, mutatis mutandis, şi considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1.286 din 29 septembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 845 din 29 noiembrie 2011.
5. Raportul asupra recursurilor în interesul legii
Prin raportul întocmit, în temeiul art. 516 alin. (7) din Codul de procedură civilă, judecătorii-raportori au propus şi au motivat proiectul soluţiei de admitere a recursurilor în interesul legii şi pronunţarea unei decizii prin care să se asigure interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor ce formează obiectul judecăţii, în sensul primei orientări jurisprudenţiale.
6. Înalta Curte
Examinând sesizările cu recurs în interesul legii, raportul întocmit de judecătorii-raportori şi dispoziţiile legale ce se solicită a fi interpretate în mod unitar, reţine următoarele:
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost legal sesizată, iar recursurile în interesul legii sunt admisibile, fiind îndeplinite cumulativ cerinţele impuse de dispoziţiile art. 515 din Codul de procedură civilă, referitoare la autorul sesizării şi existenţa unei jurisprudenţe neunitare relativ la problema de drept ce se cere a fi interpretată.
Problema de drept ce formează obiectul judecăţii vizează interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 59/2011, aprobată prin Legea nr. 109/2012, cu referire la revizuirea pensiilor prevăzute de art. 1 lit. c)–h) din Legea nr. 119/2010, cu modificările ulterioare, în ipoteza în care, printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, pronunţată în temeiul Legii nr. 119/2010, cu modificările ulterioare, s-au dispus anularea deciziei de recalculare a pensiei de serviciu şi menţinerea în plată a acestei pensii.
Practica neunitară care a determinat promovarea prezentului recurs în interesul legii a fost creată de interpretarea diferită a noţiunilor de „putere de lucru judecat“ şi de „bun“ în sensul art. 1 din Primul Protocol al Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, precum şi a principiului stabilităţii raporturilor juridice izvorâte din hotărâri judecătoreşti irevocabile.
Analizând atât argumentele prezentate de instanţe în cele două opinii jurisprudenţiale contrare, precum şi argumentele invocate de Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cât şi jurisprudenţa relevantă a Curţii Constituţionale şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine următoarele:
Sub aspectul existenţei puterii de lucru judecat a hotărârii judecătoreşti prin care a fost soluţionată contestaţia împotriva deciziei de recalculare a pensiei dispusă în temeiul Legii nr. 119/2010, cu modificările ulterioare, faţă de contestaţia formulată cu privire la decizia de revizuire a aceleiaşi pensii, emisă în temeiul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 59/2011, aprobată prin Legea nr. 109/2012, se constată că cele două hotărâri judecătoreşti sunt pronunţate în baza unor temeiuri juridice diferite, respectiv Legea nr. 119/2010, cu modificările ulterioare, şi Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 59/2011, aprobată prin Legea nr. 109/2012.
Or, pentru existenţa „lucrului judecat“, potrivit art. 1201 din Codul civil, este nevoie de o triplă identitare: de părţi, de obiect şi de cauză, care nu se regăseşte în situaţia analizată, întrucât cele două contestaţii, deşi implică aceleaşi părţi şi au acelaşi obiect, nu se întemeiază pe aceeaşi cauză.
Sub acest aspect, în Decizia nr. 215 din 13 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 315 din 11 mai 2012, Curtea Constituţională a precizat că „Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 59/2011 are în vedere o nouă procedură de recalculare a pensiilor, distinctă şi ulterioară celei realizate prin Legea nr. 119/2010“.
Ca atare, puterea de lucru judecat de care beneficiază hotărârea judecătorească prin care s-a anulat decizia de recalculare a pensiei emisă în temeiul Legii nr. 119/2010, cu modificările ulterioare, este limitată în timp, existând numai atâta vreme cât este în vigoare temeiului juridic care a constituit cauza contestaţiei.
În acelaşi sens, referindu-se la hotărârile judecătoreşti pronunţate în temeiul Legii nr. 119/2010, cu modificările ulterioare, s-a exprimat de altfel şi Curtea Constituţională în aceeaşi decizie nr. 215 din 13 martie 2012, statuând următoarele: „astfel de hotărâri judecătoreşti se bucură de autoritatea de lucru judecat şi determină obligarea autorităţilor publice la plata drepturilor de pensie astfel cum au fost constatate de către instanţele de judecată, însă această obligaţie subzistă atât timp cât este în vigoare şi temeiul legal în baza căruia au fost pronunţate hotărârile judecătoreşti definitive şi irevocabile“. Tot astfel, Curtea Constituţională s-a mai pronunţat şi prin Decizia nr. 1.601 din 9 decembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 91 din 4 februarie 2011, statuând că autoritatea de lucru judecat de care se bucură o hotărâre judecătorească este una absolută pe toată durata de aplicare a prevederii legale care a stat la baza pronunţării hotărârii.
În acest context, Înalta Curte apreciază că prezintă relevanţă şi considerentele cuprinse în Decizia Curţii Constituţionale nr. 1.286 din 29 septembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 845 din 29 noiembrie 2011, în care s-a precizat că „ceea ce se subsumează conceptului de facta praeterita este dobândirea calităţii de pensionar. […] drepturile rezultate în urma obţinerii calităţii menţionate […] se constituie în veritabile efecte rezultante ale actului de pensionare, ceea ce nu înseamnă că actul de pensionare determină a priori şi ad aeternam cuantumul pensiei/drepturilor aflate în plată. Astfel, prestaţiile de asigurări sociale, subsecvente actului de pensionare, nu pot fi considerate ab initio ca fiind facta praeterita. Ele devin facta praeterita pe măsura curgerii timpului“, astfel încât „cuantumul pensiei la care este îndrituit pensionarul pentru perioada ce urmează unei luni încheiate este mai degrabă un efect viitor al raporturilor juridice trecute – facta futura, întrucât raportul juridic trecut, în speţa de faţă, se constituie chiar în dobândirea calităţii de pensionar şi toate prestaţiile succesive lunare sub forma pensiei sunt facta futura, care, pe măsura trecerii timpului, devin facta praeterita“.
Raportat la considerentele expuse, în contextul prezentei cauze, este de reţinut că eventualele modificări legislative afectează numai de la momentul intrării lor în vigoare pensiile care sunt în curs de plată. Astfel, prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 59/2011, aprobată prin Legea nr. 109/2012, legiuitorul român a înţeles să modifice condiţiile în care are loc pentru viitor revizuirea pensiilor de serviciu, anterior reglementate prin Legea nr. 119/2010, cu modificările ulterioare, şi pusă în practică prin Hotărârea Guvernului nr. 737/2010, aflându-ne, drept urmare, în situaţia unor proceduri legale separate şi succesive.
Cu alte cuvinte, revizuirea pensiilor de serviciu, dispusă în baza Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 59/2011, aprobată prin Legea nr. 109/2012, prin faptul că a abrogat Hotărârea Guvernului nr. 737/2010, constituie o reglementare nouă în materia recalculării pensiilor, prin care legiuitorul a dispus cu privire la acordarea şi condiţiile de acordare a acelor prestaţii de asigurări sociale, respectiv asupra componentei necontributive a pensiei de serviciu, care constituie un drept neprevăzut în Constituţie. Sub acest aspect, se constată că, în Decizia nr. 855 din 18 octombrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 838 din 12 decembrie 2012, Curtea Constituţională a precizat că „legiuitorul este liber de a dispune cu privire la acordarea şi condiţiile de acordare a unor drepturi care nu sunt prevăzute de Constituţie“, iar, în Decizia nr. 871 din 25 iunie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 433 din 28 iunie 2010, Curtea Constituţională a statuat că dispoziţiile art. 53 din Constituţie „sunt lipsite de relevanţă, întrucât dreptul la pensie vizează pensia obţinută în sistemul general de pensionare, neexistând un drept constituţional la pensie de serviciu, deci la suplimentul financiar acordat de stat“.
În temeiul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 59/2011, aprobată prin Legea nr. 109/2012, revizuirea se impune a fi realizată asupra tuturor pensiilor de serviciu, fără a se face nicio distincţie, câtă vreme în acest nou act normativ nu există prevederi în acest sens, fiind corect aplicat principiul ubi lex non distinquit nec nos distinquere debemus.
Au fost astfel revizuite inclusiv acele dispoziţii de pensionare supuse anterior judecăţii şi finalizate irevocabil prin admiterea contestaţiei, anularea revizuirii şi dispunerea punerii în plată a pensiilor de serviciu.
Potrivit considerentelor anterioare privind efectele în timp născute de dispoziţia de pensionare, o nouă revizuire a unui drept confirmat pe cale judecătorească poate avea loc atunci când dreptul se exercită prin prestaţii succesive, întrucât în această situaţie prestaţiile, constituind facta futura, intră sub imperiul legii noi, de la momentul la care legea intră în vigoare.
În Decizia nr. 1.048 din 11 decembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 61 din 29 ianuarie 2013, Curtea Constituţională a arătat că „partea necontributivă a pensiei de serviciu, chiar dacă poate fi încadrată […] în noţiunea de «bun», ea reprezintă totuşi, din această perspectivă, un drept câştigat numai cu privire la prestaţiile de asigurări sociale realizate până la data intrării în vigoare a noii legi, iar suprimarea acestora pentru viitor nu are semnificaţia exproprierii“.
Prin urmare, legea nouă, aplicându-se numai prestaţiilor efectuate după intrarea sa în vigoare, nu aduce atingere puterii de lucru judecat a unei hotărâri judecătoreşti pronunţate sub incidenţa altei legi.
Posibilitatea de modificare a legilor constituie o expresie a suveranităţii statelor, iar, în acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a precizat că „statele părţi la Convenţie se bucură de o marjă de apreciere destul de mare atunci când este vorba de reglementarea politicii lor sociale. Întrucât adoptarea legilor pentru a stabili echilibrul dintre cheltuielile şi veniturile statului implică de obicei un examen al chestiunilor politice, economice şi sociale, Curtea consideră că autorităţile naţionale se află în principiu într-o poziţie mai bună pentru a alege mijloacele cele mai potrivite pentru a atinge acest obiectiv şi aceasta respectă alegerile lor, cu excepţia situaţiei în care acestea sunt în mod evident lipsite de o bază rezonabilă“ (Cauza Ana Maria Frimu împotriva României şi alte 4 cereri, Decizia din 7 februarie 2012, citată anterior, paragraful 41).
Cât priveşte existenţa unei „baze rezonabile“ pentru adoptarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 59/2011, aprobată prin Legea nr. 109/2012, Curtea Constituţională, în Decizia nr. 214 din 13 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 370 din 31 mai 2012, a considerat că adoptarea acestui act normativ are natura unei situaţii extraordinare, întrucât „prin aplicarea metodologiei de recalculare a categoriilor de pensii de serviciu instituite prin Hotărârea Guvernului nr. 737/2010, emisă în aplicarea Legii nr. 119/2010, în practică, s-a ajuns la emiterea unor decizii de stabilire a cuantumului pensiilor neconforme cu situaţia veniturilor realizate pe parcursul vieţii profesionale a destinatarilor măsurilor de recalculare, precum şi faptul că era necesară remedierea acestei situaţii într-un termen cât mai scurt, pentru a se asigura valorificarea în mod just şi în conformitate cu principiul contributivităţii a drepturilor de pensie a unor largi categorii socioprofesionale“.
De asemenea, referindu-se la temeiul adoptării Legii nr. 119/2010, cu modificările ulterioare, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a menţionat că „reforma sistemelor de pensii se baza pe motive obiective invocate la momentul adoptării Legii nr. 119/2010, respectiv contextul economic actual şi corijarea inegalităţilor existente între diferitele sisteme de pensii“ (Cauza Ana Maria Frimu împotriva României şi alte 4 cereri, Decizia din 7 februarie 2012, citată anterior, paragraful 42).
Întrucât Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 59/2011 este adoptată în scopul remedierii procedurii prevăzute de Legea nr. 119/2010, cu modificările ulterioare, se poate afirma că argumentele Curţii Constituţionale sunt valabile şi în susţinerea existenţei unei „baze rezonabile“ pentru adoptarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 59/2011, aprobată prin Legea nr. 109/2012.
Potrivit celor reţinute de Curtea Constituţională în considerentele Deciziei nr. 215 din 13 martie 2012, „Dacă Legea nr. 119/2010 constituie reglementarea de drept substanţial prin care pensiile de serviciu au fost transformate în pensii contributive, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 59/2011 reprezintă prevederea legală de natură procedurală prin care statul reglementează procedura recalculării pensiilor şi modul de calcul al drepturilor de pensie, ţinând cont de specificul situaţiilor categoriilor socioprofesionale în cauză“.
Practic, prin adoptarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 59/2011, legiuitorul a înţeles să reglementeze o nouă procedură de recalculare a pensiilor de serviciu, distinctă şi ulterioară, denumită „revizuire“, şi având în vedere alte criterii decât cele menţionate în Legea nr. 119/2010, cu modificările ulterioare, şi detaliate în Hotărârea Guvernului nr. 737/2010. Astfel, prima recalculare a pensiei de serviciu urmează a fi reluată, indiferent de soluţiile pronunţate în contestaţiile soluţionate în temeiul Legii nr. 119/2010, cu modificările ulterioare, ceea ce demonstrează că niciun aspect dezlegat de către instanţă în temeiul Legii nr. 119/2010, cu modificările ulterioare, nu poate fi opus în cadrul noii proceduri cu putere de lucru judecat.
Drept urmare, particularitatea raportului existent între Legea nr. 119/2010, cu modificările ulterioare, şi Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 59/2011, aprobată prin Legea nr. 109/2012, se reflectă şi în ceea ce priveşte efectul pozitiv al puterii lucrului judecat.
În doctrină, referitor la autoritatea în faţa instanţei civile a unei hotărâri judecătoreşti pronunţate de o altă instanţă civilă, se menţionează că, dacă cel de-al doilea litigiu se suprapune doar în parte cu ceea ce a fost deja judecat, astfel cum se întâmplă în speţa de faţă, în care cauza este diferită, atunci va interveni efectul pozitiv, care trebuie să asigure evitarea contrazicerii între cele două hotărâri. Aceasta înseamnă că instanţa trebuie să considere drept „dat“ conţinutul hotărârii anterioare, pe care va trebui să îşi fundamenteze propria hotărâre (Adina Nicolae, „Relativitatea şi opozabilitatea efectelor hotărârii judecătoreşti“, Editura Universul Juridic, 2008, p. 229).
Or, din moment ce revizuirea dispusă de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 59/2011, aprobată prin Legea nr. 109/2012, impune reluarea procedurii de recalculare, acest „dat“ al hotărârii judecătoreşti anterioare rămâne lipsit de conţinut.
În aceste condiţii, deşi fundamentul efectului pozitiv trebuie găsit în imutabilitatea verificării jurisdicţionale şi ceea ce a stabilit deja judecătorul nu mai poate fi reluat într-un proces ulterior (Adina Nicolae, „Relativitatea şi opozabilitatea efectelor hotărârii judecătoreşti“, Editura Universul Juridic, 2008, p. 230), particularitatea amintită a raportului dintre Legea nr. 119/2010, aprobată prin Legea nr. 109/2012, şi Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 59/2011, aprobată prin Legea nr. 109/2012, face ca acest efect pozitiv să nu se manifeste, întrucât, chiar în conţinutul său, noua lege permite reluarea verificării jurisdicţionale în scopul aplicării unor noi criterii de revizuire.
Concluzionând, se poate afirma că nu există putere de lucru judecat a hotărârii judecătoreşti pronunţate într-o contestaţie prin care a fost anulată, în mod irevocabil, decizia de revizuire a pensiei de serviciu în temeiul Legii nr. 119/2010, cu modificările ulterioare, faţă de o nouă contestaţie formulată împotriva deciziei de revizuire a aceleiaşi pensii de serviciu, emisă în temeiul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 59/2011, aprobată prin Legea nr. 109/2012.
O atare concluzie este susţinută şi de opinia doctrinară potrivit căreia „o hotărâre nu se poate opune cu putere de lucru judecat unei cereri bazate pe o cauză care a luat naştere după pronunţarea respectivei hotărâri“ (Adina Nicolae, „Relativitatea şi opozabilitatea efectelor hotărârii judecătoreşti“, Editura Universul Juridic, 2008, p. 83)
Pentru aceleaşi argumente nu poate fi reţinută nici încălcarea art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, privind încălcarea dreptului de acces la instanţă, ca efect al înlăturării efectelor unei hotărâri judecătoreşti irevocabile. Întrucât efectele hotărârilor judecătoreşti prin care au fost anulate deciziile emise în temeiul Legii nr. 119/2010, cu modificările ulterioare, şi păstrate în plată pensiile de serviciu au fost executate până la momentul emiterii noii decizii de revizuire date în temeiul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 59/2011, aprobată prin Legea nr. 109/2012, nu se poate aprecia că accesul la justiţie este iluzoriu, prin neexecutarea unui hotărâri judecătoreşti în detrimentul uneia dintre părţi, astfel încât practica Curţii Europene a Drepturilor Omului (Hotărârea din 7 mai 2002, pronunţată în Cauza Burdov împotriva Rusiei) invocată în opinia minoritară nu este incidenţă.
Analizând cel de-al doilea argument care a dat naştere practicii neunitare, cel al existenţei în patrimoniul contestatorilor a unui „bun“ în sensul art. 1 din Primul Protocol la Convenţia europeană a drepturilor omului, rezultând din recunoaşterea pe cale judecătorească, în mod definitiv şi irevocabil, a dreptului de a încasa pensia de serviciu, într-un cuantum care nu mai poate fi revizuit, se observă că asupra acestui argument s-au pronunţat deja atât Curtea Constituţională, cât şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
Astfel, prin Decizia nr. 871 din 25 iunie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 433 din 28 iunie 2010, ale cărei considerente de principiu sunt valabile şi în prezenta cauză, Curtea Constituţională a statuat, cu privire la regimul special al pensiilor de serviciu, în sensul că „acestea sunt compuse din două elemente, […] şi anume: pensia contributivă şi un supliment din partea statului […]. Partea contributivă a pensiei de serviciu se suportă din bugetul asigurărilor sociale de stat, pe când partea care depăşeşte acest cuantum se suportă din bugetul de stat“. S-a arătat, de asemenea, că „acordarea acestui supliment […] nu se subsumează dreptului constituţional la pensie, ca element constitutiv al acestuia“. Prin urmare, „partea necontributivă a pensiei de serviciu, chiar dacă poate fi încadrată, potrivit interpretării pe care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a dat-o art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, în noţiunea de «bun», ea reprezintă totuşi, din această perspectivă, un drept câştigat numai cu privire la prestaţiile de asigurări sociale realizate până la data intrării în vigoare a noii legi, iar suprimarea acestora pentru viitor nu are semnificaţia exproprierii“.
La aceeaşi concluzie a ajuns şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului atunci când a apreciat că „diminuarea pensiilor reclamantelor, deşi substanţială [în proporţie de aproximativ 70%], constituia o modalitate de a integra aceste pensii în sistemul general de pensii prevăzut de Legea nr. 19/2000 pentru a obţine echilibrul bugetar şi de a corecta disparităţile existente între diferitele sisteme. După exemplul Curţii Constituţionale, Curtea estimează că aceste motive nu ar putea fi considerate nerezonabile sau disproporţionate“, iar „măsurile criticate de către reclamante nu le-au făcut să suporte o sarcină disproporţionată şi excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor“ (Cauza Ana Maria Frimu împotriva României şi alte 4 cereri, Decizia din 7 februarie 2012, citată anterior, paragrafele 44 şi 48). Curtea Europeană a Drepturilor Omului a luat în considerare totodată faptul că „reforma sistemelor de pensii nu a avut efect retroactiv şi nu a adus atingere drepturilor la prestaţii sociale dobândite în temeiul contribuţiilor plătite în timpul anilor de activitate“ (Cauza Ana Maria Frimu împotriva României şi alte 4 cereri, Decizia din 7 februarie 2012, citată anterior, paragraful 45), recunoscând astfel protecţia noţiunii de „bun“ numai în limitele pensiei contributive.
Având în vedere că situaţiile juridice din cauzele analizate în prezentul recurs se suprapun integral cu cea avută în vedere de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Ana Maria Frimu împotriva României şi alte 4 cereri(Decizia din 7 februarie 2012, citată anterior) şi că sunt diferite de cauzele invocate în opinia minoritară, în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat anterior încălcări ale drepturilor fundamentale, se poate aprecia cu temei că acestea din urmă (Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Hotărârea din 18 noiembrie 2004, pronunţată în Cauza Pravednaya împotriva Rusiei; Hotărârea din 31 mai 2011, pronunţată în Cauza Maggio şi alţii împotriva Italiei; Hotărârea din 14 februarie 2012, pronunţată în Cauza Arras şi alţii împotriva Italiei; Hotărârea din 14 decembrie 1999, pronunţată în Cauza Antonakopoulos, Vortsela şi Antonakopoulous împotriva Greciei; Hotărârea din 28 martie 2000, pronunţată în Cauza Dimitrios Georgiadis împotriva Greciei) nu pot determina o altă soluţie în prezentul recurs în interesul legii.
În ceea ce priveşte interpretarea diferită a principiului stabilităţii raporturilor juridice, se observă că respectarea acestui principiu nu interzice o intervenţie ulterioară a legislativului într-un domeniu deja reglementat, cu condiţia ca o astfel de intervenţie să fie impusă de motive obiective, iar eventuala ingerinţă asupra drepturilor pe care legea anterioară le-a recunoscut să fie legală, legitimă şi să păstreze un just echilibru între mijloacele utilizate şi scopul urmărit a fi realizat.
Dacă existenţa unor motive obiective pentru adoptarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 59/2011 a fost demonstrată anterior, pe baza argumentelor precizate în preambulul său, în ceea ce priveşte condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească ingerinţa, constând în reducerea pensiilor ca urmare a revizuirii acestora, trebuie avute în vedere aceleaşi argumente care au stat la baza verificării ingerinţei aduse prin Legea nr. 119/2010, cu modificările ulterioare, întrucât efectele acestor două acte normative asupra „bunului“ sunt identice.
O analiză asupra ingerinţei din perspectiva „dreptului la respectarea bunului“, bun concretizat în pensia de serviciu, prin recalcularea acesteia în temeiul unui act normativ, a fost realizată în cadrul recursului în interesul legii soluţionat prin Decizia nr. 29/2011, prin care completul legal constituit al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a decis că Legea nr. 119/2010, cu modificările ulterioare, care a suprimat acordarea beneficiului necontributiv suportat de bugetul de stat, diminuând astfel pensia de serviciu până la limita beneficiului contributiv, reprezintă o „ingerinţă“ din perspectiva respectării dreptului de proprietate al reclamanţilor, în raport cu art. 1 din Primul Protocol al Convenţiei europene a drepturilor omului.
S-a constatat, de asemenea, că, pentru ca ingerinţa să nu conducă la încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, aceasta trebuie să fie legală, să urmărească un scop legitim şi să respecte un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele utilizate şi scopul urmărit a fi realizat.
Motivele prezentate anterior în demonstrarea inexistenţei puterii lucrului judecat determină constatarea că Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 59/2011, aprobată prin Legea nr. 109/2012, nu reglementează raporturi juridice izvorâte din hotărârile judecătoreşti irevocabile pronunţate în temeiul Legii nr. 119/2010, cu modificările ulterioare, ci se aplică pensiilor plătite după intrarea sa în vigoare, acestea constituind fapte juridice constând în prestaţiile de asigurări sociale, subsecvente actului de pensionare, corespunzătoare lunii în curs în care sunt calculate, în temeiul legii în vigoare la momentul plăţii.
Prin urmare, nu se poate reţine încălcarea securităţii raporturilor juridice izvorâte din hotărârile judecătoreşti irevocabile pronunţate în temeiul Legii nr. 119/2010, cu modificările ulterioare, iar, în ceea ce priveşte prestaţiile de asigurări sociale născute sub imperiul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 59/2011, aprobată prin Legea nr. 109/2012, argumentele pentru care o astfel de încălcare nu există au fost pe larg expuse atât în Decizia nr. 29/2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 925 din 27 decembrie 2011, cât şi în Decizia din 7 februarie 2012, pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Ana Maria Frimu împotriva României şi alte 4 cereri, citată anterior.
Considerentele din cuprinsul acestor hotărâri pot fi valorificate şi în cauza de faţă, pentru motive de identitate, deoarece revizuirea pensiei de serviciu din perspectiva unui alt temei juridic, cel al Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 59/2011, aprobată prin Legea nr. 109/2012, produce aceleaşi consecinţe juridice ca şi recalcularea prevăzută de Legea nr. 119/2010, cu modificările ulterioare, respectiv diminuarea pensiei de serviciu.
Astfel fiind, putem concluziona că, atâta vreme cât posibilitatea de recalculare a pensiilor de serviciu a fost deja acceptată, argumentul privind încălcarea principiului securităţii raporturilor juridice nu poate împiedica revizuirea pensiilor prevăzute de art. 1 lit. c)–h) din Legea nr. 119/2010, cu modificările ulterioare, ca urmare a aplicării art. 1 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 59/2011, aprobată prin Legea nr. 109/2012.
Pentru considerentele arătate, Înalta Curte va admite recursurile în interesul legii formulate de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Piteşti şi de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi, în consecinţă, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 59/2011, aprobată prin Legea nr. 109/2012, va stabili că sunt supuse revizuirii şi pensiile prevăzute de art. 1 lit. c)–h) din Legea nr. 119/2010, cu modificările ulterioare, care au făcut obiectul recalculării conform prevederilor aceleiaşi legi, atunci când deciziile de recalculare emise în temeiul Legii nr. 119/2010, cu modificările ulterioare, şi al Hotărârii Guvernului nr. 737/2010 au fost anulate prin hotărâri judecătoreşti irevocabile, fiind menţinut cuantumul pensiei anterioare, fără a se putea reţine puterea de lucru judecat a acestor din urmă hotărâri.
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
În numele legii
DECIDE:
Admite recursurile în interesul legii formulate de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Piteşti şi de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi, în consecinţă:
În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 59/2011, aprobată prin Legea nr. 109/2012, stabileşte că sunt supuse revizuirii şi pensiile prevăzute de art. 1 lit. c)–h) din Legea nr. 119/2010, cu modificările ulterioare, care au făcut obiectul recalculării conform prevederilor aceleiaşi legi, atunci când deciziile de recalculare emise în temeiul Legii nr. 119/2010, cu modificările ulterioare, şi al Hotărârii Guvernului nr. 737/2010 au fost anulate prin hotărâri judecătoreşti irevocabile, fiind menţinut cuantumul pensiei anterioare, fără a se putea reţine puterea de lucru judecat a acestor din urmă hotărâri.
Obligatorie, potrivit art. 517 alin. (4) din Codul de procedură civilă.