Oricare rezervist care a facut o minima alfabetizare juridică, in scoala sau la cursurile de pregatire profesionala, a invatat ca legile se clasifica, in functie de sfera lor de cuprindere, in legi generale, aplicabile tuturor cetatenilor, si legi speciale, aplicabile unor categorii restrânse de subiecti, clar definiti in legea speciala.
In concurenta dintre dispozitiile legii speciale si cele ale legii generale au prioritate dispozitiile legii speciale, principiu general valabil de aplicare a legii de catre instante.
In domeniul pensiilor exista o lege generala aplicabila tuturor celor care lucreaza cu contract de munca si platesc o contributie de asigurari sociale si legi speciale integrate sistemului public de pensii sau neintegrate in sistemul public.
Pana in anul 1997 a existat pe langa legea generala, legea din sistemul public de pensii(Decretul nr. 292/1959, Legea 27/1966, Legea nr. 3/1977, Legea 19/2000, Legea 263/2010, Legea 360/2023) o singura lege cu caracter special, cea privind pensiile militare de stat concretizata in Decretul 293/1959, Decretul 141/1967. Decretul nr. 214/1977, Legea nr. 164/2001, Legea 223/2015.
Dupa aceea au aparut droaia de legi speciale ale pensiilor pentru magistrati, diplomati, grefieri, personal navigant civil, functionari parlamentari etc.
Pana la Jaloanele 214 si 215 din PNRR, care cuprindeau intentii de reformare a pensiilor din sistemul public si a celor de serviciu, nimeni nu s-a ofuscat ca pensiile militare erau incadrate din punct de vedere juridic la categoria pensii speciale.
Mafia finantista din structurile de aparare a scornit sloganul ca pensiile militare nu ar fi pensii speciale si, ca atare , ele trebuie scoase din categoria pensiilor care ar urma sa fie reformate, fie si numai pentru a elimina inegalitatile create, in timp, in sistem, dupa eliminarea actualizarii lor ori de cate ori se majorau soldele de grad si de functie ale celor in activitate,
Sloganul a fost mediatizat, a fost preluat de politicieni, a fost mestecat pe negandite de toate structurile asociative ale rezervistilor si este si astazi rostogolit de multi rezervisti pe retelele de socializare, inclusiv pe acest blog, in special de cei pe care eu ii numesc ciucani, speriati ca reforma pensiilor militare le va putea afecta pensiile lor stabilite in aceleasi conditii avantajoase ca si cele in care s-a pensionat fostul ministru si premier Nicolae Ciuca.
Or, nu caracterul special al pensiilor militare a creat diferentele enorme dintre pensionarii militari, functie de data deschiderii dreptului de/la pensie, ci interesele meschine ale unui grup restrans din interiorul sistemului.
Impotriva curentului general, de cand am preluat blogul, sustin, fara reverve, in concordanta cu teoria generala a statului si dreptului, ca pensiile militare de stat sunt pensii speciale, pentru ca sunt reglementate de o lege speciala. Nu contine nimic ofensator aceasta denumire.
Putini stiu ca in secolul trecut, dupa anul 1902, generatii intregi de militari s-au luptat, timp de mai bine de 40 de ani, pentru a avea o lege speciala a pensiilor militare. In anul 1902 pensiile pentru militari au fost integrate in sistemul public de pensii.
Asa a trecut Romania prin 2 razboaie mondiale fara ca militarii sa aiba pensii militare.
Printr-o diversiune impresionanta, marea masa a rezervistilor se simte lezata daca aude/citeste ca pensia militara este o pensie specială.
 |
| Alexandru Anastasiu - cunoscut și sub numele de Alexe Anastasiu - (n. 4 octombrie 1865, Blăgești, Vaslui - d. 1947, Iași) a fost unul dintre generalii Armatei României din Primul Război Mondial. |
Iată ce scria în ziarul "Adevărul" din 24 mai 1934 generalul Alexe Anastasiu pe problema pensiilor militare:
Necesitatea legii speciale pentru pensiile militare
„Cu ocazia prezentării unui memoriu cerut de Ministerul de Finanţe, cu întâmpinări asupra anteproiectului legii generale de pensiuni întocmit de acel minister (Casa Generală de Pensiuni) anul trecut, Societatea ofiţerilor în rezervă şi retragere „Carol al II-lea”, printr-o declaraţie preliminară, arăta că adunarea generală a societăţii, conştientă de condiţiunile excepţionale sub care trebuie privită şi soluţionată, prin lege, chestia pensiilor militare, rămâne nestrămutată în credinţa că administrarea deplină a acestor pensii trebuie să se facă neapărat sub autoritatea Ministerului Apărării Naţionale şi pe baza unei legi speciale, cum se face şi în alte ţări şi cum s-a mai făcut cu succes, altădată, şi la noi.
Declaraţia aceasta prealabilă a Societăţii „Carol al II-lea”, făcând aluzie la starea precară a pensiilor militare de la război încoace, exprimă o crudă şi extrem de dureroasă realitate. Dar dacă starea aceasta precară a pensiilor noastre militare ar fi determinată numai de criza economică şi financiară postbelică, este evident că ea n-ar justifica elaborarea unei legi de pensii speciale pentru militari, întrucât consecinţele crizei, atingând toate categoriile de bugetari, în mod egal şi, respectiv, proporţional, nu se pot cere şi nici acorda excepţiuni şi privilegii. În realitate, însă, nu este numai criza cauza existenţei şi gravităţii stării precare în chestiune.
Cauza sau mai bine zis cauzele genetice ale stării precare a pensiilor militare derivă în cea mai mare parte numai din eroarea ce s-a făcut în 1902, când pensiile militare s-au unificat cu pensiile civile, precum şi din crearea prin legea din 1925 şi dispoziţiunile de birou pentru aplicarea acestei legi pentru pensionarii militari şi exclusiv numai contra lor, a unor condiţiuni de tratament pe cât de nedrepte, pe atât de vexatoare.
Astfel, în 1926, cu ocazia majorării indemnităţii (indemnizaţiei, n.n.) de scumpete a pensiilor, în mod general, cu 25 la sută, în ce priveşte pensionarii militari, s-a dispus ca – aplicându-li-se şi lor acest coeficient, „suma rezultată să nu întreacă în tot cazul pentru căpitan de … atâta, pentru maior de … atâta şi aşa mai departe pentru toate gradele, adică o limită maximală, pe grade, care nu s-a prevăzut însă pentru nicio altă categorie de pensionari. De aici a rezultat neajunsul jignitor că pensiile militare au rămas inferioare pensiilor civile, nu numai la grade egale, prin asimilare, dar chiar şi decât a unor grade mai mici. Aşa de ex., pensia unui învăţător, care prin asimilare – fiind primul grad în ierarhia profesoratului de carieră – ar corespunde gradului de sublocotenent, nu numai că ieşind la pensie primea mai mult decât un sublocotenent, locotenent ori chiar căpitan, dar depăşind ierarhia ofiţerilor inferiori, primea mai mult şi decât un maior, aliniindu-se pentru cuantumul pensiei cu locotenent-colonelul. Cunosc personal cazul unei institutoare, cu gradaţii, care avea pensia mai mare decât a soţului ei general.
În ce priveşte domeniul pur militar, după cum am arătat în articolul precedent, un maior are solda mai mare decât pensia unui general, situaţie penibilă care însă nu există în domeniul civil pentru grade similare. Contrastul nu arată că soldele sunt mari, întrucât în realitate şi ele sunt mai mult decât insuficiente, ci numai spiritul anarhic ce stăpâneşte ierarhizarea pensiilor militare şi absolut numai această categorie de pensionari.
Alt caz de nedreptate. Pensionarii militari primesc pensii foarte diferenţiate între ele pentru grade şi drepturi egale, după data ieşirii lor la pensie. Astfel, un general trecut la pensie înainte de 1919 primeşte mai puţin decât un general ieşit la pensie după 1919, deşi au aceiaşi ani de serviciu şi au avut aceeaşi vârstă la data pensionării.
Această diferenţiere este desigur iraţională şi nedreaptă.
Cerinţele existenţei, obligaţiunile sociale, consideraţiunile de prestigiu şi de demnitate corespunzătoare gradului fiind identice, motivul că unul aparţine unei legi de pensiune mai veche, iar altul unei legi mai nouă, este absolut brutal. Bursa vieţii nu stabileşte preţurile pieţii pentru pensionarii militari aparte şi după data pensionării lor.
Alimentele, îmbrăcămintea, chiriile, medicamentele etc. sunt plătite de pensionari după cursul pieţii de astăzi, nu acel de la data pensionării.
O anomalie strigătoare pentru ofiţerii pensionari o formează apoi chestiunea indemnizaţilor, ca adaos la solda activilor care nefiind supuse reţinerii de 10 la sută pentru pensie, sunt din această cauză nereversibile la pensie.
Procedeul este nedrept şi neloial, iar practicarea lui păgubeşte prestigiul statului (subl.n.), faţă de acei ce nu şi-au precupeţit viaţa pentru el, cu mult mai simţitor decât reprezintă profi tul bănesc ce-l poate aduce această măsură.
Înainte de 1916 exista un supliment la solda propriu-zisă a activilor, sub titlul de indemnizatie de activitate, nesupus la reţinere şi nereversibil la pensie, dar acel supliment raportat la cuantumul soldei era de circa 9 la sută. Acum, la solda propriuzisă «brută» se dau vreo 4 indemnităţi, care în total depăşesc o treime din cuantumul soldei, iar pensia se calculează numai asupra soldei bruto, după ce se mai deduc şi cei 10 la sută, reţinerea pentru pensie, deşi pensionarii militari au plătit-o şi ei fi ind activi.
Când procedeul se va schimba şi se va fixa pentru stabilirea pensiei un procent general de atâta la sută din salar pentru civili şi, prin consecinţă, pentru militari, măsura va fi dezastruoasă pentru aceşti din urmă. Funcţionarii civili n-au asemenea indemnităţi, iar sporurile create la salarul lor prin «gradaţii» fiind supuse la reţineri sunt reversibile la pensii.
Este nevoie prin urmare de o lege specială, care să prevadă că pensia militarilor se referă la retribuţia lunară ce primesc, sub orice titlu, indemnităţile fiind supuse la reţinerea pentru pensie şi deci reversibile la pensie.
Se pretinde că prin o nouă lege generală de pensiuni toate nedreptăţile, anomaliile şi vitregiile semnalate de pensionarii militari se vor înlătura, stabilindu-se un regim uniform, egal şi echitabil pentru toţi, corespunzător drepturilor respective.
O asemenea lege mai toate guvernele de la 1926 încoace au anunţat-o, iar unele au dispus chiar pregătirea ei, dar n-au înfăptuit-o încă şi afirmăm că nu vor putea-o înfăptui curând, chiar dacă vor ţine sincer şi hotărât s-o facă. Motivul: o nouă lege a pensiilor trebuie să stabilească neapărat normalizarea lor. Or, normalizarea pensiilor, fără o prealabilă normalizare a salariilor, este inoperantă, exclusă; iar normalizarea salariilor este o măsură, dacă nu imposibil de realizat, în tot cazul o operaţiune extrem de dificilă şi de lungă durată.
Este drept că în 1902 s-a putut stabili o asimilare a ierarhiei civile cu ierarhia militară, uniformizând salariile funcţionarilor statului prin referire la gradele şi soldele militare; ceea ce a înlesnit şi o echitabilă aplicare a legii generale a pensiilor din acel an. Dar de la 1902 până astăzi, lucrurile sau, mai bine zis, situaţiunile s-au schimbat profund. După război mai cu seamă, în domeniul funcţionăresc civil s-au creat trepte intermediare aproape pentru fi ecare grad ierarhic de post şi funcţiune. Aşa, de exemplu, înainte vreme exista la funcţionarii civili ierarhia aceasta: şef de birou, şef de serviciu şi director. Demnitatea de director general era limitată numai la câteva instituţii.
După 1902 s-a generalizat funcţiunea de director general la toate ministerele şi unele autorităţi şi servicii, de stat, judeţene şi chiar comunale urbane, mai înfiinţându-se treptat şi posturi de subdirectori generali, subdirectori, subşefi de servicii şi subşefi i de birouri etc., iar pentru fi ecare post s-au creat câte două, trei şi patru trepte ca de ex. impiegat cl. I, II, III, IV, şef de birou principal, şef de birou de cl. I, II, III şi aşa mai departe. Caracteristica acestor creaţiuni fiind că nu există în mod identic la toate departamentele autorităţilor şi serviciilor (caselor) autonome; iar condiţiunile de numire, înaintare şi salarizare a funcţionarilor de la unele din aceste compartimente funcţionăreşti depinzând de titluri academice şi tehnice de specialitate care nu există la altele, este evident că un şef de birou, de serviciu ori director de la sănătate, de la culte, de la industrie etc. nu este totuna cu corespondentul său de la un compartiment funcţionăresc, unde nu se cer titlurile şi probele cerute celorlalţi. Soldele fortuit diferă, iar nivelarea lor ar însemna pentru titraţi o deposedare nedreaptă şi ofensatoare.
Raportând apoi funcţiunile acestea la ierarhia militară şi stabilind că şeful de birou se asimilează gradului de căpitan, şeful de serviciu unui maior, directorul unui colonel, iar directorul general unui general, cu cine asimilezi, la treaptă ierarhică pe subdirectori şi titularii de diferite grade: principal, de cl. I , II, III etc.?
Cine şi când va realiza oare o înţeleaptă şi justă armonizare?
Pentru pensionarii militari însă armonizarea pensiilor se poate face fără nicio dificultate, întrucât soldele militarilor sunt perfect armonizate. Un căpitan, un maior, colonel etc. din orice armă, serviciu sau garnizoană ar fi şi din orice comandament ar face parte, având şi autoritate şi soldă şi drepturi egale. Prin simpla raportare a pensiilor militare la solde, în baza unui coeficient la sută, egal pentru toţi, se obţine armonizarea şi se pune capăt stării haotice şi anarhice. Iată de ce este necesară o lege specială pentru pensiile militare. O cere nu numai dreptatea, dar şi logica”.
