În ultima vreme, am tot mai puternic sentimentul că societatea românească are momente în care îşi retrăieşte trecutul fiindcă nu reuşeşte să scape din capcana istoriei. Senzaţia îmi este provocată de discuţiile supra-ideologizate despre naţionalism şi patriotism, ce par a ne întoarce în urmă cu două decenii. Ca atare, cred că ar trebui să clarificăm confuziile întreţinute adesea intenţionat:
- Sentimentele patriotice şi naţionale au început să fie considerate „ruşinoase” prin repudierea naţionalismului de tip ceauşist. După 1989, a vorbi despre „naţiune”, „popor”, „interes naţional” aproape devenise o culpă, deoarece erai stigmatizat drept „naţionalist”, nostalgic, „cripto-” ori „neo-comunist”. Repudierea patriotismului, prin confuzia cu naţionalismul (adică extremismul), s-a făcut în contextul dominaţiei neo-liberalismului şi neo-conservatorismului în plan economic. Dorinţa de a proteja naţiunea şi interesele acesteia în faţa globalizării a fost adesea taxată drept naţionalism. Menţinerea statului ca actor important în economie, cu deosebire în domeniile strategice a fost catalogată ca „naţionalism economic”. La noi trebuia privatizat totul cât mai repede, în timp ce la alţii statul era tot mai puternic implicat în economie! În acest fel, mecanismele naturale de apărare şi conservare a intereselor proprii au fost dezactivate, prin teama de a nu fi asociate cu naţionalismul. Iar pentru România, în geopolitica regională, naţionalismul aducea aminte de criza sângeroasă a Iugoslaviei.
- După aderarea la NATO şi la Uniunea Europeană, orice discuţie despre „pro” şi „anti” europeni sau occidentali a devenit superfluă. A pretinde că partidul ce a încheiat, cu multe sacrificii, negocierile de aderare la Uniunea Europeană este anti-occidental este o mare bazaconie. După 1 ianuarie 2007, reperele noastre identitare s-au schimbat, însă acest lucru nu este nici acum pe deplin înţeles. A te bate pentru interesele cetăţenilor tăi în cadrul Uniunii Europene nu este naţionalism, ci patriotism. România a acceptat privatizări în zone strategice nu din naivitate ori prostie, ci pentru că avea nevoie să scape de teama izolării de Occident şi, de ce nu, pentru că speram că ne putem moderniza cu cele peste 30 de miliarde de euro din fonduri europene. Privatizările le-am făcut – unele sunt un succes – dar din fondurile europene mai mult am dat decât am luat. Iar responsabilitatea pentru eşecul accesării fondurilor europene nu este doar a noastră, ci şi a cumplitei eurobirocraţii. Critica acesteia şi lupta cu ea nu este naţionalism, ci patriotism.
Domnul profesor de drept internațional Adrian Năstase pune semnul egalității între naționalism și extremism? Contrapune naționalismul patriotismului?
In fond, sentimentul apartenenței la o națiune(naționalism) a stat la baza formării statelor naționale.
Naționalismul este un concept opus internaționalismului proletar și conceptului capitalist globalizant.Cu aceste două concepte antinaționale avem probleme noi, românii, încă de cînd ne-am constituit ca stat național.
Există și forme de naționalism nociv, dar acela este naționalismul extremist, exprimat în felurite fobii la adresa altor nații:românofobia, rusofobia, antisemitismul, sionismul, fundamentalismul islamic, nazismul etc.
Parcă nu-mi vine să cred că acest articol este scris de domnul Năstase.
