Oricare rezervist care a facut o minima alfabetizare juridică, in scoala sau la cursurile de pregatire profesionala, a invatat ca legile se clasifica, in functie de sfera lor de cuprindere, in legi generale, aplicabile tuturor cetatenilor, si legi speciale, aplicabile unor categorii restrânse de subiecti, clar definiti in legea speciala.
In concurenta dintre dispozitiile legii speciale si cele ale legii generale au prioritate dispozitiile legii speciale, principiu general valabil de aplicare a legii de catre instante.
In domeniul pensiilor exista o lege generala aplicabila tuturor celor care lucreaza cu contract de munca si platesc o contributie de asigurari sociale si legi speciale integrate sistemului public de pensii sau neintegrate in sistemul public.
Pana in anul 1997 a existat pe langa legea generala, legea din sistemul public de pensii(Decretul nr. 292/1959, Legea 27/1966, Legea nr. 3/1977, Legea 19/2000, Legea 263/2010, Legea 360/2023) o singura lege cu caracter special, cea privind pensiile militare de stat concretizata in Decretul 293/1959, Decretul 141/1967. Decretul nr. 214/1977, Legea nr. 164/2001, Legea 223/2015.
Dupa aceea au aparut droaia de legi speciale ale pensiilor pentru magistrati, diplomati, grefieri, personal navigant civil, functionari parlamentari etc.
Pana la Jaloanele 214 si 215 din PNRR, care cuprindeau intentii de reformare a pensiilor din sistemul public si a celor de serviciu, nimeni nu s-a ofuscat ca pensiile militare erau incadrate din punct de vedere juridic la categoria pensii speciale.
Mafia finantista din structurile de aparare a scornit sloganul ca pensiile militare nu ar fi pensii speciale si, ca atare , ele trebuie scoase din categoria pensiilor care ar urma sa fie reformate, fie si numai pentru a elimina inegalitatile create, in timp, in sistem, dupa eliminarea actualizarii lor ori de cate ori se majorau soldele de grad si de functie ale celor in activitate,
Sloganul a fost mediatizat, a fost preluat de politicieni, a fost mestecat pe negandite de toate structurile asociative ale rezervistilor si este si astazi rostogolit de multi rezervisti pe retelele de socializare, inclusiv pe acest blog, in special de cei pe care eu ii numesc ciucani, speriati ca reforma pensiilor militare le va putea afecta pensiile lor stabilite in aceleasi conditii avantajoase ca si cele in care s-a pensionat fostul ministru si premier Nicolae Ciuca.
Or, nu caracterul special al pensiilor militare a creat diferentele enorme dintre pensionarii militari, functie de data deschiderii dreptului de/la pensie, ci interesele meschine ale unui grup restrans din interiorul sistemului.
Impotriva curentului general, de cand am preluat blogul, sustin, fara reverve, in concordanta cu teoria generala a statului si dreptului, ca pensiile militare de stat sunt pensii speciale, pentru ca sunt reglementate de o lege speciala. Nu contine nimic ofensator aceasta denumire.
Putini stiu ca in secolul trecut, dupa anul 1902, generatii intregi de militari s-au luptat, timp de mai bine de 40 de ani, pentru a avea o lege speciala a pensiilor militare. In anul 1902 pensiile pentru militari au fost integrate in sistemul public de pensii.
Asa a trecut Romania prin 2 razboaie mondiale fara ca militarii sa aiba pensii militare.
Printr-o diversiune impresionanta, marea masa a rezervistilor se simte lezata daca aude/citeste ca pensia militara este o pensie specială.
Iată ce scria în ziarul "Adevărul" din 24 mai 1934 generalul Alexe Anastasiu pe problema pensiilor militare:
Necesitatea legii speciale pentru pensiile militare
„Cu ocazia prezentării unui memoriu cerut de Ministerul
de Finanţe, cu întâmpinări asupra anteproiectului legii
generale de pensiuni întocmit de acel minister (Casa Generală
de Pensiuni) anul trecut, Societatea ofiţerilor în rezervă şi
retragere „Carol al II-lea”, printr-o declaraţie preliminară, arăta
că adunarea generală a societăţii, conştientă de condiţiunile
excepţionale sub care trebuie privită şi soluţionată, prin lege,
chestia pensiilor militare, rămâne nestrămutată în credinţa
că administrarea deplină a acestor pensii trebuie să se facă
neapărat sub autoritatea Ministerului Apărării Naţionale şi pe
baza unei legi speciale, cum se face şi în alte ţări şi cum s-a mai
făcut cu succes, altădată, şi la noi.
Declaraţia aceasta prealabilă a Societăţii „Carol al II-lea”,
făcând aluzie la starea precară a pensiilor militare de la război
încoace, exprimă o crudă şi extrem de dureroasă realitate.
Dar dacă starea aceasta precară a pensiilor noastre militare
ar fi determinată numai de criza economică şi financiară
postbelică, este evident că ea n-ar justifica elaborarea unei legi
de pensii speciale pentru militari, întrucât consecinţele crizei,
atingând toate categoriile de bugetari, în mod egal şi, respectiv,
proporţional, nu se pot cere şi nici acorda excepţiuni şi
privilegii. În realitate, însă, nu este numai criza cauza existenţei
şi gravităţii stării precare în chestiune.
Cauza sau mai bine zis cauzele genetice ale stării precare
a pensiilor militare derivă în cea mai mare parte numai din
eroarea ce s-a făcut în 1902, când pensiile militare s-au unificat cu pensiile civile, precum şi din crearea prin legea
din 1925 şi dispoziţiunile de birou pentru aplicarea acestei
legi pentru pensionarii militari şi exclusiv numai contra lor, a
unor condiţiuni de tratament pe cât de nedrepte, pe atât de
vexatoare.
Astfel, în 1926, cu ocazia majorării indemnităţii
(indemnizaţiei, n.n.) de scumpete a pensiilor, în mod general,
cu 25 la sută, în ce priveşte pensionarii militari, s-a dispus ca
– aplicându-li-se şi lor acest coeficient, „suma rezultată să nu
întreacă în tot cazul pentru căpitan de … atâta, pentru maior de
… atâta şi aşa mai departe pentru toate gradele, adică o limită
maximală, pe grade, care nu s-a prevăzut însă pentru nicio altă
categorie de pensionari. De aici a rezultat neajunsul jignitor că
pensiile militare au rămas inferioare pensiilor civile, nu numai
la grade egale, prin asimilare, dar chiar şi decât a unor grade
mai mici. Aşa de ex., pensia unui învăţător, care prin asimilare
– fiind primul grad în ierarhia profesoratului de carieră – ar
corespunde gradului de sublocotenent, nu numai că ieşind la
pensie primea mai mult decât un sublocotenent, locotenent ori
chiar căpitan, dar depăşind ierarhia ofiţerilor inferiori, primea
mai mult şi decât un maior, aliniindu-se pentru cuantumul
pensiei cu locotenent-colonelul. Cunosc personal cazul unei
institutoare, cu gradaţii, care avea pensia mai mare decât a
soţului ei general.
În ce priveşte domeniul pur militar, după cum am arătat
în articolul precedent, un maior are solda mai mare decât pensia
unui general, situaţie penibilă care însă nu există în domeniul
civil pentru grade similare. Contrastul nu arată că soldele sunt
mari, întrucât în realitate şi ele sunt mai mult decât insuficiente,
ci numai spiritul anarhic ce stăpâneşte ierarhizarea pensiilor
militare şi absolut numai această categorie de pensionari.
Alt caz de nedreptate. Pensionarii militari primesc pensii
foarte diferenţiate între ele pentru grade şi drepturi egale, după
data ieşirii lor la pensie. Astfel, un general trecut la pensie înainte
de 1919 primeşte mai puţin decât un general ieşit la pensie
după 1919, deşi au aceiaşi ani de serviciu şi au avut aceeaşi
vârstă la data pensionării.
Această diferenţiere este desigur iraţională şi nedreaptă.
Cerinţele existenţei, obligaţiunile sociale, consideraţiunile de prestigiu şi de demnitate corespunzătoare gradului fiind
identice, motivul că unul aparţine unei legi de pensiune mai
veche, iar altul unei legi mai nouă, este absolut brutal. Bursa
vieţii nu stabileşte preţurile pieţii pentru pensionarii militari
aparte şi după data pensionării lor.
Alimentele, îmbrăcămintea, chiriile, medicamentele etc.
sunt plătite de pensionari după cursul pieţii de astăzi, nu acel
de la data pensionării.
O anomalie strigătoare pentru ofiţerii pensionari o formează
apoi chestiunea indemnizaţilor, ca adaos la solda activilor care
nefiind supuse reţinerii de 10 la sută pentru pensie, sunt din
această cauză nereversibile la pensie.
Procedeul este nedrept şi neloial, iar practicarea lui păgubeşte
prestigiul statului (subl.n.), faţă de acei ce nu şi-au precupeţit
viaţa pentru el, cu mult mai simţitor decât reprezintă profi tul
bănesc ce-l poate aduce această măsură.
Înainte de 1916 exista un supliment la solda propriu-zisă
a activilor, sub titlul de indemnizatie de activitate, nesupus la
reţinere şi nereversibil la pensie, dar acel supliment raportat la
cuantumul soldei era de circa 9 la sută. Acum, la solda propriuzisă «brută» se dau vreo 4 indemnităţi, care în total depăşesc
o treime din cuantumul soldei, iar pensia se calculează numai
asupra soldei bruto, după ce se mai deduc şi cei 10 la sută,
reţinerea pentru pensie, deşi pensionarii militari au plătit-o şi
ei fi ind activi.
Când procedeul se va schimba şi se va fixa pentru stabilirea
pensiei un procent general de atâta la sută din salar pentru civili
şi, prin consecinţă, pentru militari, măsura va fi dezastruoasă
pentru aceşti din urmă. Funcţionarii civili n-au asemenea
indemnităţi, iar sporurile create la salarul lor prin «gradaţii»
fiind supuse la reţineri sunt reversibile la pensii.
Este nevoie prin urmare de o lege specială, care să prevadă
că pensia militarilor se referă la retribuţia lunară ce primesc,
sub orice titlu, indemnităţile fiind supuse la reţinerea pentru
pensie şi deci reversibile la pensie.
Se pretinde că prin o nouă lege generală de pensiuni toate
nedreptăţile, anomaliile şi vitregiile semnalate de pensionarii
militari se vor înlătura, stabilindu-se un regim uniform, egal
şi echitabil pentru toţi, corespunzător drepturilor respective.
O asemenea lege mai toate guvernele de la 1926 încoace au
anunţat-o, iar unele au dispus chiar pregătirea ei, dar n-au
înfăptuit-o încă şi afirmăm că nu vor putea-o înfăptui curând,
chiar dacă vor ţine sincer şi hotărât s-o facă. Motivul: o nouă
lege a pensiilor trebuie să stabilească neapărat normalizarea lor.
Or, normalizarea pensiilor, fără o prealabilă normalizare a
salariilor, este inoperantă, exclusă; iar normalizarea salariilor
este o măsură, dacă nu imposibil de realizat, în tot cazul o
operaţiune extrem de dificilă şi de lungă durată.
Este drept că în 1902 s-a putut stabili o asimilare a ierarhiei
civile cu ierarhia militară, uniformizând salariile funcţionarilor
statului prin referire la gradele şi soldele militare; ceea ce
a înlesnit şi o echitabilă aplicare a legii generale
a pensiilor din acel an. Dar de la 1902 până astăzi, lucrurile sau, mai bine zis, situaţiunile s-au schimbat profund. După
război mai cu seamă, în domeniul funcţionăresc civil s-au
creat trepte intermediare aproape pentru fi ecare grad ierarhic
de post şi funcţiune. Aşa, de exemplu, înainte vreme exista la
funcţionarii civili ierarhia aceasta: şef de birou, şef de serviciu şi
director. Demnitatea de director general era limitată numai la
câteva instituţii.
După 1902 s-a generalizat funcţiunea de director general la
toate ministerele şi unele autorităţi şi servicii, de stat, judeţene
şi chiar comunale urbane, mai înfiinţându-se treptat şi posturi
de subdirectori generali, subdirectori, subşefi de servicii şi subşefi i
de birouri etc., iar pentru fi ecare post s-au creat câte două, trei şi
patru trepte ca de ex. impiegat cl. I, II, III, IV, şef de birou principal,
şef de birou de cl. I, II, III şi aşa mai departe. Caracteristica
acestor creaţiuni fiind că nu există în mod identic la toate
departamentele autorităţilor şi serviciilor (caselor) autonome;
iar condiţiunile de numire, înaintare şi salarizare a funcţionarilor
de la unele din aceste compartimente funcţionăreşti depinzând
de titluri academice şi tehnice de specialitate care nu există la
altele, este evident că un şef de birou, de serviciu ori director
de la sănătate, de la culte, de la industrie etc. nu este totuna cu
corespondentul său de la un compartiment funcţionăresc, unde
nu se cer titlurile şi probele cerute celorlalţi. Soldele fortuit
diferă, iar nivelarea lor ar însemna pentru titraţi o deposedare
nedreaptă şi ofensatoare.
Raportând apoi funcţiunile acestea la ierarhia militară şi
stabilind că şeful de birou se asimilează gradului de căpitan,
şeful de serviciu unui maior, directorul unui colonel, iar
directorul general unui general, cu cine asimilezi, la treaptă
ierarhică pe subdirectori şi titularii de diferite grade: principal,
de cl. I , II, III etc.?
Cine şi când va realiza oare o înţeleaptă şi justă armonizare?
Pentru pensionarii militari însă armonizarea pensiilor se
poate face fără nicio dificultate, întrucât soldele militarilor sunt
perfect armonizate. Un căpitan, un maior, colonel etc. din orice
armă, serviciu sau garnizoană ar fi şi din orice comandament
ar face parte, având şi autoritate şi soldă şi drepturi egale. Prin
simpla raportare a pensiilor militare la solde, în baza unui
coeficient la sută, egal pentru toţi, se obţine armonizarea şi se
pune capăt stării haotice şi anarhice. Iată de ce este necesară
o lege specială pentru pensiile militare. O cere nu numai
dreptatea, dar şi logica”.
