Istorie: Filosofia politică și militară a lui Ion Antonescu... în opoziție cu politicianismul care a premers regimului comunist.

Ion Antonescu, scrisoare de răspuns adresată lui C.I.C. Brătianu la 29 oct. 1942:

Dinu Brătianu

“Am lăsat fără răspuns scrisorile dumneavoastră anterioare. Am făcut-o din înţelepciune, fiindcă
urmăream unirea, şi nu vrajba. Puteam să vă răspund, aducând justiţiei pe toţi vinovaţii de catastrofa
morală şi politică a ţării, printre care sunteţi, în primul rând, şi dumneavoastră. Naţia o doreşte şi o
aşteaptă de la mine. Nu am făcut-o totuşi, fiindcă nu am voit să aţâţ şi mai mult spiritele şi, mai ales,
nu am voit să dau un spectacol care ar fi fost speculat de inamicii noştri. Am lăsat ziua acestor răfuieli
mai târziu. Abuzaţi, însă, de răbdarea, de tăcerea şi de înţelepciunea mea şi, rând pe rând, la scurte
intervale de timp, îmi trimiteţi, când dumneavoastră, când dl. Maniu, avertismente, sfaturi şi acuzaţiuni.
În virtutea cărui drept? Ce reprezentaţi în această ţară, dumneavoastră, toţi foştii oameni politici, în afară
de interesele dumneavoastră egoiste şi un trecut politic total compromis şi dureros?! Uitaţi, domnule
Brătianu, că eu sunt omul muncii mele şi martirul greşelilor acelora care au primit în 1918 România Mare
şi au dus-o, după 22 de ani de conducere, în prăpastia de unde am luat-o eu în 1940, 85 pe când
dumneavoastră sunteţi din profitorii şi dărâmătorii unei moşteniri mari.

În mai puţin de un sfert de secol, fiecare în parte şi toţi la un loc, aţi prăbuşit lupta, sacrificiile şi
suferinţele duse şi îndurate, 20 de secole, de poporul nostru, pentru a face unitatea sa politică. Orice
apărare încercaţi şi orice diversiune faceţi dumneavoastră, conducătorii politici de ieri, purtaţi pe umeri
această răspundere.

Dumneavoastră, liberalii, mai mult ca alţii, fiindcă şi din opoziţie şi de la guvern, prin acţiunea
dumneavoastră de dirijare şi de îndrumare a vieţii noastre politice, economice, morale şi spirituale,
exercitată direct şi indirect, de pe băncile ministeriale, din birourile băncilor şi din culisele politice, aţi
dus ţara la catastrofa din 1940. Staţi faţă în faţă cu conştiinţa dumneavoastră, depănaţi cu corectitudine,
pas cu pas, atât actele dumneavoastră, cât şi pe ale acelora cu care, rând pe rând, v-aţi întovărăşit şi v-aţi
acuzat, în faţa naţiei dezolate, scandalizate şi înmărmurite; răsfoiţi toată colecţia ziarelor din ultimii 40
de ani, începând cu Universul şi terminând cu Viitorul şi cu ziarele jidoveşti pe care se sprijinea
naţionalistul domn Maniu şi vă reamintiţi: cine sunteţi dumneavoastră şi dumnealui; câte păcate aţi făcut;
cum v-aţi calificat singuri şi cum v-a calificat naţia; câte răspunsuri aveţi.

Pentru a vă uşura munca, vă reamintesc, domnule Brătianu, că, împreună cu dl. Maniu, v-aţi acuzat
public şi zilnic, în presă, în întruniri, în parlament, de: "incapacitate"; "tâlhărie"; "falsificări" şi "furturi
de urne", în Bucureşti, pentru obţinerea puterii; "demisii în alb"; "bătăi şi omoruri"; "călcarea legilor şi
Constituţiei"; luări de comisioane" la toate furniturile statului; "traficările de influenţă" practicate de
partizanii, deputaţii, miniştrii şi preşedinţii corpurilor dumneavoastră legiutoare; "scandalurile cu
contingentările" cu "grâul britanic"; modul cum aţi făcut reforma agrară şi cum "aţi profitat de ea";
risipa avutului public; "concesionările oneroase ale bunurilor statului"; "demagogie"; incorectitudine
civică, provocată de faptul că atunci când eraţi în opoziţie dirijaţi ocult statul, în profitul intereselor
dumneavoastră şi ale jidanilor din ale căror consilii de administraţie - mari şi mici - făceaţi parte, iar de
pe fotoliile ministeriale încurajaţi şi favorizaţi, acopereaţi şi muşamalizaţi afacerile lor şi ale d-stră, în
detrimentul statului.

Adăugaţi, la acest bogat şi concludent stat de serviciu al partizanilor şi al adversarilor dumneavoastră de
ieri, cu care - ca totdeauna când vă găsiţi în opoziţie - sunteţi azi prieteni: cazurile, pe care naţia le ţine
numai în dormitoare, ale domnilor Tătărescu, Bârsan, Boilă, Aristide Blank şi afacerea Skoda; ruinarea
poporului, prin dobânzile oneroase care au prăbuşit economiile, avutul şi munca tuturor, de la ţăran la
marele proprietar, de la micul până la marele negustor român; ravagiile făcute de conversiune şi de
concesionarea bunurilor statului, pe care am început să le răscumpăr eu; împrumuturile externe,
oneroase şi umilitoare; introducerea controlului străin la Banca Naţională şi Căile Ferate, 86 comisioanele
scandaloase etc. etc. şi veţi avea, domnule Brătianu, imaginea unui trecut tragic, pe care l-am plătit atât
de scump şi pe care naţia întreagă o are permanent în faţa ochilor săi.

Totuşi, domnule Brătianu, cu toţii credeţi că toate acestea au fost uitate şi, cu perfidia politicianistă de
altă dată - de totdeauna - atât de bine cunoscută, vă aşezaţi cu cinism pe acest trecut şi - de la cel dintâi
dintre dumneavoastră, până la cel din urmă - încercaţi să acuzaţi şi să sabotaţi, pe sub mână, opera de
îndreptare şi consolidare la care s-a antrenat toată naţia şi să tăiaţi elanul unui om care nu a avut, nu are
şi nu va avea nici moşii, nici vii, nici pivniţi de desfacere, nici bani depuşi, nici industrii, nici consilii de
administraţie, nici safeuri, în ţară şi străinătate, nici cupoane de tăiat, nici timp de pierdut la club şi care
nu şi-a pricopsit nici cumnaţii, nici nepoţii, nici prietenii, nici partizanii, nici adversarii. 

Dacă va fi să fiu şi eu pe această bancă, pentru că fac tot ceea ce un om putea să facă, nu numai pentru
a slava un neam de la dezunire şi de la prăbuşire, dar şi pentru a-l întregi şi a-i asigura o viaţă nouă, în
onoare şi în muncă, atunci în nici un caz nu veţi fi dumneavoastră acuzatorii şi în nici un caz nu voi fi
pus alături de dumneavoastră şi acuzat de aceleaşi greşeli ca dumneavoastră.

Fac această afirmare nu pentru că mă simt vinovat cu ceva faţă de ţară, dar pentru că ştiu ce au suferit,
din antichitate şi până azi, de la Socrate şi Demostene, până la Clemenceanu, atâţia nenumăraţi - mici şi
mari - oameni care şi-au servit poporul cu credinţă, cu devotament şi cu folos şi, mai ales, pentru că nu
au uitat că în Iaşi, în tragica primăvară din 1918, şi chiar la Bucureşti, după Unire, s-a cerut trimiterea
în judecată şi condamnarea fratelui dumneavoastră, atât pentru că făcuse războiul, cât şi pentru
dezmăţul creat de nepriceperea dumneavoastră a tuturor, chiar de către aceia care ceruseră intrarea în
luptă; care îl acuzaseră în 1914-1915 de lunga şi dezmăţata perioadă de neutralitate; care au aplaudat cu
frenezie intrarea în război şi care, ca culme a cinismului lor, erau ei înşişi vinovaţi de modul cum fusese
administrată şi ruinată ţara. Eu şi mulţi alţii încă nu am uitat ridicolul acestei îndrăzneli pe care istoria
l-a înregistrat.

Oricum ar fi însă eu nu voi putea fi acuzat de dumneavoastră şi nici pus pe aceiaşi bancă cu dumneavoastră,
pentru că nu sunt nici profitorul meritelor predecesorilor mei şi nici şeful unei bande de corbi odioşi, care
au ajuns la conducere prin "minciună", "promisiuni", "furt de urne" sau prin "sprijin ocult masonic şi
iudaic", ci sunt omul adus de un trecut onest şi de voinţa unanimă a unei naţii care, pentru a se slava, a
făcut apel la mine, iar nu la dumneavoastră sau la dl. Maniu, şi nici la domnii care stau în jurul
dumneavoastră şi cu care aţi făcut şi faceţi sistem. Niciodată, pentru a fi salvată, naţiunea, armata şi
corpurile constituite nu au indicat numele dumneavoastră sau al d-lui Maniu, în 87 ultimii ani ai
tragicei guvernări, care s-a sfârşit la 6 septembrie 1940.

Dumneavoastră v-aţi strecurat şi v-aţi alăturat acestei mulţimi, cu discreţia impusă de instinctul
răspunderii pe care o aveţi şi a dorinţei legitime de a vă salva şi nu aţi făcut nici un gest pentru a vă
valorifica drepturile la conducere, când această mulţime spulberă un regim care era de fapt al
dumneavoastră şi când aclama un om nou, care eram eu. Când am intrat în război, cu prudenţă
caracteristică a politicienilor valoroşi nu v-aţi manifestat nici pentru, nici contra.

După ce am reluat Basarabia şi Bucovina, v-aţi grăbit să-mi cereţi, şi dumneavoastră, şi domnul Maniu,
să mă opresc la Nistru. V-am arătat consideraţiunile militare, politice, economice şi morale pentru care
nu puteam să o fac şi v-am invitat, pentru a treia oară, să luaţi conducerea, răspunderea şi riscurile unei
asemenea acţiuni. Bineînţeles, aţi refuzat. După omorurile de la Jilava şi imediat după rebeliune, mi-aţi
trimis memorii prin care îmi arătaţi situaţia şi-mi dădeaţi noi sfaturi. V-am oferit să luaţi conducerea şi
să faceţi cum credeţi că este mai bine. Şi unul, şi altul v-aţi scuturat.

Luându-vă după câţiva ofiţeri, fără prestigiu militar, care au deraiat după linia principiilor sănătoase
strategice, morale şi politice, pe care poate că nici nu le-au avut vreodată, mi-aţi cerut să retrag armata
din Rusia şi m-aţi îndemnat să mă "aranjez" cu Anglia şi cu America. Ar fi o greşeală şi o felonie, iar
greşelile şi feloniile se plătesc scump. Suntem la peste 1.500 km de ţară, drumurile sunt cum sunt, iarna
bate la uşă, depozitele sunt ale germanilor, căile ferate sunt în mâna lor, aviaţia are forţa de distrugere
pe care ar trebui s-o cunoaşteţi. Retragerea forţelor din situaţia lor actuală ar însemna părăsirea frontului.
Exact ceea ce au făcut ruşii în Moldova în 1917-1918. Vă întrebaţi ce s-ar întâmpla dacă germanii ar face
cu noi astăzi în caz de părăsirea frontului, ceea ce am făcut noi, atunci, cu ruşii? Vă daţi seama ce s-ar
alege de armata noastră de disciplina noastră, de soldaţii şi caii noştri, de tunurile noastre, dacă am încerca,
în condiţiile arătate mai sus, să părăsim frontul fără asentimentul Comandantului german? Situaţia aceasta,
a oamenilor care la cea dintâi greutate se descurajează, ar denota uşurinţă totală nepricepere militară şi
prostie. Soluţia ar fi criminală, domnule Brătianu, fiindcă nu s-ar prăbuşi numai armata, s-ar prăbuşi însăşi
ţara, deoarece germanii ar ocupa-o imediat şi am ajunge în situaţia Serbiei şi Greciei.

Poftiţi, domnule Brătianu, vă ofer din nou conducerea statului şi a guvernului. Retrageţi dumneavoastră
armata şi "aranjaţi-vă" cu Anglia. Numai că trebuie să întreb şi armata şi poporul. Sunt gata să le pun
această întrebare, deschis şi categoric, dacă şi dumneavoastră sunteţi gata să vă luaţi răspunderea. A mă
fi "oprit la Nistru" şi a "retrage astăzi forţele din Rusia" înseamnă, pentru un om care mai poate încă
judeca, a anihila dintr-odată totul, sacrificiile făcute de la trecerea Prutului, acţiune în 88 contra căreia nu
v-aţi pronunţat public; însemnează a ne dezonora pentru vecie ca popor; însemnează a crea ţării, în cazul
victoriei germane, condiţii dezastruoase, fără a ne asigura, în cazul victoriei ruse, nici provinciile pentru
care luptăm, nici graniţele care vor voi să ni le lase ruşii, nici libertăţile noastre şi nici măcar viaţa
familiilor şi a copiilor noştri; în sfârşit, însemnează, din cauza nestabilităţii şi a feloniei pe care mă sfătuiţi
să o practic - şi aceasta este cea mai mare crimă - a asigura ţării în viitoarea comunitate europeană o
poziţie morală care îi va ridica drepturile idealurilor sale şi ar putea să-i fie chiar fatală.

Gestul pe care-l cereţi să-l fac, domnule Brătianu, va face din neamul românesc o victimă a tuturor, fiindcă
concomitent cu dezorganizarea, prăbuşirea şi distrugerea armatei, ar începe instaurarea anarhiei în ţară.
Comuniştii, legionarii, jandarmii, ungurii, saşii ar începe agitaţiile, lupta, distrugerea ordinei, a liniştei,
pentru a profita de ocazie, pentru a da ultima lovitură de picior unui neam care cu adevărat ar merita
calificativul de netrebnic. Ungurii ar ocupa imediat restul Ardealului.

Iată, domnule Brătianu, la ce ar da naştere gestul pe care mi-l cereţi să-l fac. Ar fi gestul nefericit al unui
soldat lipsit de onoare şi al unui om de stat, nu numai inconştient, dar nebun. Conducătorul nefericit al
Franţei - şi mai nefericite de azi - a declarat, într-o recentă chemare la realitatea a unui popor, care a căzut
şi el victimă josnică a unei guvernări venale, iudeodemocratice şi masonice, că are convingerea că dacă
"Germania ar fi înfrântă, Sovietele ar impune mâine legea în Europa şi s-ar termina astfel cu independenţa
şi patriotismul naţiunilor". Am avut şi am această convingere. Rămân la această convingere, fiindcă noi,
mai curând ca alţii, mai total ca alţii, vom fi zdrobiţi: pentru că suntem punte între slavi şi zăgazul care le
stă de secole în calea expansiunii lor, către vestul şi sud-vestul Europei; pentru că avem bogăţiile pe care
le avem; şi pentru că vom fi trambulina salturilor lor viitoare.

Trăgând învăţăminte din trecut, cunoscând tendinţele slave, plecând de la consideraţiunile făcute mai sus
şi îndrumat de instinctul de conservare şi de logica bunului-simţ, nu puteam, domnule Brătianu, ca un
conducător responsabil, să mă "opresc la Nistru" şi nici nu pot "să retrag armata din Rusia". Ar fi o prostie
din partea mea. Este cu neputinţă să o facă cineva şi ar fi o greşeală ireparabilă pe care nu eu şi
dumneavoastră, ci neamul ar plăti-o scump.

Mareşalul Petain, într-una din valoroasele sale cuvântări, a dat speculatorilor situaţiunile grele lecţia care
li se cuvenea şi care a fost aplaudată de toţi oamenii cu conştiinţă clară şi nepătată. Răspunzând unor critici
ale acţiunii sale, el a spus: "Când Franţa este în nenorocire, nu mai este loc pentru minciuni şi himere".
Nici la noi, domnule Brătianu, nu mai este loc pentru "minciuni şi himere" şi, mai ales, nu mai putem să
ne plătim luxul de a face şi prostii.

V-am răspuns, domnule Brătianu, punct cu punct, nu numai la scrisoarea dumneavoastră de la 24 septembrie, dar şi la cele anterioare. Este răspunsul unui soldat, care nu are nimic de ascuns şi care 89 este conştient de greutăţile şi pericolele ceasului de faţă, precum şi de îndatoririle şi de răspunderile lui. V-am răspuns, cum v-am răspuns, fiindcă nu aţi înţeles nici ţinuta şi nici înţelegerea cu care am voit să trec atât peste greşelile trecutului, cât şi peste marii vinovaţi de ele.

Ca oamenii cei mai lipsiţi de păcat, marile şi numeroasele greşeli politice care s-au comis sub dumneavoastră, continuând a considera comunitatea românească ca pe o turmă de sclavi, pe care - împreună cu celelalte organizaţii politice, cu firmă naţionalistă, însă în acord cu oculta iudeo-masonică, cu care numai pe faţă eraţi în luptă - aţi exploatat-o, aţi minţit-o, aţi demoralizat-o, aţi exasperat-o şi, în cele din urmă, din neputinţă, aţi dus-o, mână în mână cu trinitatea Tătărescu - Urdăreanu - Lupeasca, la catastrofa din 1940 şi la rebeliunea din 1941, îndrăzniţi astăzi, când s-a pus regulă în ţară şi viaţa nimănui nu mai este în pericol, să ridicaţi capul, de după saltarele consiliilor de administraţie, ale industriilor şi ale multiplelor afaceri, pentru a mă acuza.

Ei bine, domnule Brătianu, când cineva a fost şeful unui partid care, de la mare la mic, de la primăria din sat până la cabinetul miniştrilor, are răspunderea destrăbălării administrative, dezmăţul moral, a iudeo-masonizării ţării, a venalităţii, a compromiterii viitorului neamului şi a catastrofei graniţelor, nu mai are calitatea să vorbească şi în numele comuni-tăţii româneşti, să dea sfaturi de conducere altora şi mai ales să-i acuze că lucrurile nu merg cum trebuie.“ (Arhiva Istorică Centrală; fond Preşedinţia Consiliului de Miniştri, Cabinet I. Antonescu, dos. 61/1940, f. 88-221) https://www.academia.edu/36367451

/Statul_de_drept_opinii

Chiar dacă am greşit, greşesc sau voi greşi, nu pot fi acuzat, domnule Brătianu, de nici unul dintre
dumneavoastră. Fiţi încredinţaţi, sunteţi înfieraţi şi puşi chiar de generaţia actuală pe banca acuzaţilor
https://www.academia.edu/37994295/ROMANIA_de_Viorel_Roman

NOTA
CIC Bratianu, mai cunoscut sub numele de Dinu Brătianu, era presedintele PNL în anul 1942. Era frate cu Ionel Bratianu și cu Vintilă Brătianu, unchi al istoricului George Brătianu..A murit în anul 1950 în închisoarea comunistă de la Sighetul Marmației.

COTUL DONULUI 1942-de Vasile Soimaru din Chisinau. Lansare de carte la Rm Valcea

Afișul pentru evenimentul de la Rm Valcea

 

Crucea improvizată de autor este singura la Cotul Donului care amintește despre tragedia celor 150 000 de romani.
Citiți mai jos povestea ei. Foto preluată din Ziariști online

 

 

Vasile Şoimaru – Cotul Donului 1942: eroism, jertfă, trădare (I)

Posted on 21 noiembrie 2012 by Melidonium

Cotul Donului, o mare tragedie românescă, uitată de statul român

Acum 70 de ani, la 19 noiembrie 1942, la o distanţă de 1942 de kilometri de Chișinău, se declanşa cea mai tragică operațiune militară din istoria Armatei Române, cea de la Cotul Donului, componentă a marii Bătălii de la Stalingrad.
Despre bătălia de la Stalingrad, considerată cea mai grea, cea mai sângeroasă din istoria omenirii, inclusiv despre tragedia de la Cotul Donului, am citit pentru prima dată în cartea lui Victor Nekrasov (B okonax Cmaлuнгpada – tranşeele Stalingradului), un bestseller din perioada sovietică, în primăvara anului 1967, fiind student în anul trei la Tehnicumul (azi Colegiul) de electromecanică din Chişinău. Mă aflam la practică la Fabrica de mobilă Nr. 5 din oraşul transnistrean Tiraspol şi locuiam în gazdă cu doi muncitori de la acea fabrică, care sorbeau pe rând cartea cu pricina, contaminându-mă şi pe mine de lectura ei. Despre carte am avut cea mai bună impresie. Aşa înţelegeam eu lucrurile pe atunci… Numai că, mai târziu, în toamna anului 1982, deci, la exact 40 de ani de la evenimentele de pe Volga şi Don, am auzit alte adevăruri despre tragedia dată, din gura unui bătrân, Gheorghe Oţetea, veteran al războiului din Est, din comuna Corbasca, judeţul Bacău. Plângea şi vorbea, iar soţia lui, Ioana, adăuga pe alocuri, la cele spuse de bătrân, amănunte pe care le auzise tot de la el pe când era mai tânăr şi avea o memorie mai bună. Impresiile de la cele auzite de la bătrânul Oţetea m-au urmărit mulţi ani la rând.
Au mai trecut 27 de ani, şi în vara lui 2009, am reuşit să ajung în acele locuri de pomină: la Severski Doneţ, staniţa Morozovskaia, râul Cir, în partea de sud a Cotului Donului, la Kalaci pe Don şi în staniţa Golubinskaia. Credeam că ştiu totul şi am văzut totul şi eram gata să public un articol şi imagini de pe Don, despre cele simţite de mine acolo. Dar nu m-am grăbit şi bine am făcut. Pentru că în primăvara anului curent a ajuns în arhiva mea un film, a cărui vizionare mi-a schimbat radical viziunea şi simţirea, pe care le aveam până la vizionare, despre acele evenimente. Este vorba despre filmul documentar Eroism şi jertfă pe Frontul de Est, turnat în anul 2010 cu sprijinul Fundaţiei Creştine Părintele Arsenie Boca, film în care, un veteran de război, Iosif Niculescu, de 96 de ani (în 2010), vorbeşte despre cele întâmplate în 1942 în partea de nord a Cotului Donului, la Kletskaia, în cel mai fierbinte şi tragic loc al Bătăliei de pe Don şi Volga, din acea iarnă friguroasă, de 40 de grade sub zero.
Şi am decis: vine vacanţa de vară şi o mai iau o dată spre Est, pe Drumul Pătimirilor ostaşilor români din vara şi toamna anul 1942.
A venit vacanţa mare şi am plecat, ajungând pe 17 august acolo, unde toată vara n-a căzut un strop de ploaie, dar când am ajuns în centrul orăşelului s-a pornit o ploaie de parcă s-a spart cerul deasupra mea; nu puteam deschide uşa la maşină să intru în curtea casei autorului monografiei staniţei Kletskaia pentru a procura un exemplar de carte. A ţinut ploaia 45 de minute în continuu. Când s-a terminat şi am vrut să deschid uşa, intra apa în maşină. Acesta a fost un moment de mare mirare pentru mine, pentru că după o secetă cumplită, de trei luni, când ajung eu acolo se porneşte o ploaie torenţială de pomină!… Probabil, a plâns şi Dumnezeu de bucurie că, în sfârşit, după şapte decenii de la tragicul eveniment, a venit, posibil, primul român să-i „viziteze” pe cei 150 de mii de fraţi care zac acolo pe vecie…
Dar nu numai ploaia m-a surprins. Când ea s-a terminat, şi s-au scurs apele de pe dealurile de cretă ale staniţei Kletskaia, m-am urcat pe dealul cel mai mare unde stăteau ostaşii români în 1942, am făcut cu cuţitul o cruce dintr-un copăcel uscat, legând-o cu lipici, am rupt ultima pagină din albumul meu Poeme în imagini, care reprezintă fotografia Tricolorului Independenţei (cu semnăturile deputaţilor din Primul Parlament al R. Moldova, care au votat pe 27 august 1991 Declaraţia de Independenţă, inclusiv semnătura mea, noi crezând că votăm independenţa faţă de Rusia). Am prins poza tot cu lipici, de cruce, pe care am înfipt-o cât mai adânc posibil în pământul alb ca varul răzmuiat de ploaie şi am fotografiat-o, am destupat o sticluţă-suvenir de coniac” Ştefan Vodă” (Călăraşi), am turnat în dopul sticluţei câteva picături de coniac şi le-am sorbit de sufletul şi în memoria celor 150 de mii de români care zac, acolo, în creta de la Cotul Donului, am pornit muzica din automobil cu excelenta trupă K 1 Band şi superbul său şlagăr „Toţi ca unul orice ar fi, pentru România, pentru România!”, precum şi excelentul cor al elevilor de la liceul Prometeu din Chişinău, cu emoţionantul lor „îndemn la Unire” şi am început să strig ca un apucat de bucurie că am ajuns şi am făcut lucrul acesta că, în sfârşit a apărut o cruce cu nu tricolor românesc la Cotul Donului. Dacă mă auzea şi mă vedea cineva, credea că-s unul scăpat din casa de nebuni. Eram atunci cel mai fericit român din lume de parcă am aterizat primul astronaut pe Marte… Nu cred că pâna în acel moment am simţit o victorie mai mare în viaţa mea, în cei peste 60 de ani.
Însă următoarele 30 de minute chiar au pus punct la toate… Când ieşeam din raionul Kletski, întâmplător îmi arunc ochii la kilometraj şi ce văd ei acolo? Se vedea numărul… 1942!!! Deci, în anul tristei aniversări de 70 de ani de la marea tragedie românească din anul 1942 de la Cotul Donului, făcusem exact 1942 km de la Chişinău până la locul acelei tragedii… Pentru că-i imposibil de crezut aşa ceva, am fotografiat şi acest amănunt că, zic, n-o să mă creadă nimeni… Pe urmă mă uit în zare să văd întinsurile proaspăt arate ale Stepei Donului, în speranţa să văd printre brazdele întoarse de plugurile ruseşti vreo grămadă de oase româneşti… N-am văzut aşa ceva. În schimb am observat culoarea acelor brazde: era roşie ca drapelul neokominterniştilor de la Chişinău sau ca solul vulcanic pe care l-am văzut la aromâni, la fraţii noştri din Balcani, mai exact, din Moskopole – Albania. Cred că acea culoare a rămas de la sângele vărsat de 150 de mii de ostaşi români, căzuţi la Don, în zilele de 19-22 noiembrie 1942. Desigur, n-am uitat să fotografiez, ca mărturie, şi acele brazde roşii, apoi am mers mai departe spre Stalingrad/Volgograd să-mi satisfac pe deplin dorinţa de a şti mai multe despre destinul tragic al ostaşilor noştri în stepele Rusiei. Când i-am vorbit veteranului, de la Cotul Donului, de 98 de ani, Iosif Niculescu, despre aceste lucruri întâmplate cu mine în drumul cotit până la Cotul Donului, dânsul a zis: „Eu cred, domnule Şoimaru, că această râvnă a Dvs., încununată cu succes, şi posibilitatea care mi-a fost mie oferită, să fac acest film, că nu mie mi-a trecut prin minte, se datorează unui semn ceresc… Unul, măcar, dintre cei morţi, acolo, la Cotul Donului, îşi are moaştele de sfânt în acel pământ şi, Acela lucrează din Cer: m-a luminat pe mine să fac filmul, şi pe Şoimaru 1-a trimis la Cotul Donului în acest an al tristei aniversări… De aceea trebuie de găsit locul printre mormintele comune, de găsit moaştele acelui martir, acelui sfânt român, care zace în Stepa Donului… îmi pare rău că eu sunt deja nonagenar, mai aproape de centenar, că m-aş mai porni o dată pe jos la Cotul Donului, că mai ţin minte potecile spre mormintele comune ale ostaşilor români”…

* * *
Despre acest loc, cel mai blestemat din întreaga istorie a românilor, Cotul Donului, despre bătălia care a avut loc acolo la sfârşitul anului 1942 – începutul lui 1943, s-a vorbit şi s-a scris mult, dar nu prea mult… Nici noi în această lucrare nu vrem să acoperim aceste goluri imaginare din istoriografia şi din publicistica românească. Nici nu putem face acest lucru, din simplul motiv că nu avem potenţialul financiar respectiv, nici forţele şi mijloacele necesare. Mai bine zis, ele există undeva dar nu sunt şi nici nu se doreşte să fie folosite de cei care le gestionează ineficient, sau le gestionează în cu totul alte scopuri, departe de interesul majorităţii populaţiei şi al istoriei noastre naţionale.
O mică închipuire despre ratingul acelor evenimente şi noţiuni legate de ele, în limba română, ne-o poate da site-ul de căutare Google. Bunăoară, noţiunea de: „Bătălia de la Stalin¬grad” apare de 83 de mii de ori; cea de „Bătălia de la Cotul Donului” – de 28 de mii de ori; iar cea de „Cotul Donului” – de 41 de mii de ori! Nici mult, nici prea puţin…
Iată cum descrie noţiunea de „Bătălia de la Cotul Donului ” Enciclopedia bătăliilor din istoria românilor (Editura Meronia, 2011), o lucrare deosebit de utilă, coordonată de George Marcu şi prefaţată de ilustrul istoric Florin Constantiniu: „…Acţiuni militare de amploare, în cadrul bătăliei de la Stalingrad, desfăşurate de trupele române, alături de cele germane, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Obiectivul ofensivei germane lansată în Rusia Meridională a urmărit atingerea fluviului Volga pentru oprirea aprovizionării trupelor sovietice şi ocuparea regiunii petrolifere din Caucaz. În această acţiune, forţelor române le revine sarcina de a prelua un sector de front în lungime de 110 km pe braţul de nord al Donului, la vest de Stalingrad. Armata 3 română, comandată de generalul Petre Dumitrescu, se confruntă cu existenţa a trei capete de pod inamice, puternic întărite de trupele sovietice, numeric superioare şi foarte bine dotate cu piese de artilerie şi blindate. La 19 nov. 1942 trupele sovietice atacă în forţă. Superioritatea acestora, dublată de lipsa sprijinului german, conduce la spargerea frontului român, culminând cu încercuirea a trei divizii. Succesul înregistrat în prima zi de lupte este consolidat prin spargerea frontului român în mai multe locuri. In faţa pericolului de distrugere a forţelor, comandamentul român face demersuri pe lângă cel german pentru începerea rapidă a retragerii, solicitare respinsă de Hitler, preocupat de menţinerea poziţiilor române în susţinerea propriului efort de la Stalingrad. În ciuda ordinelor primite, comandanţii trupelor române, încercuite deja, decid retragerea pe direcţia sud-vest. Demersul nu reuşeşte decât parţial, o mică parte a trupelor străpungând încercuirea. Restul forţelor capitulează, rând pe rând, până la 24 nov. 1942″.
…S-ar părea că mai scurt, mai clar şi mai cuprinzător ….. că se poate!… Ba se poate, cel puţin la capitolul cuprinzătorl M-am convins de acest lucru nu doar din lecturile zecilor de cărţi şi articole, care cuprind şi tema dată, a sutelor de informaţii pe care le-am adunat, navigând zilnic în apele fără de margini ale celui mai tânăr, al cincilea la număr, ocean, Oceanul NET!
Dar mai cuprinzător se poate pentru că, din toate punc¬tele de vedere, bătălia de la Stalingrad, cu toate componentele ei, a fost cea mai sângeroasă, cu cele mai multe pierderi: a durat 199 de zile, pierderile în rândurile militarilor Axei fiind de circa 850 mii de oameni. Printre aceştia, 400 mii de germani, 200 mii de români, 130 mii de italieni, 120 mii de unguri. Mai mult de 40 mii de civili sovietici au murit în oraş şi în suburbii. Numărul de civili ucişi în zonele din regiunea înconjurătoare nici până astăzi n-a putut fi cu exactitate estimat, număr care împreună cu cel al militarilor cu siguranţă depăşeşte astronomica cifra de un milion de vieţi omeneşti. Şi asta dacă nu mai punem la socoteală şi suferinţele inimaginabile ale membrilor familiilor celor peste un milion de oameni prăpădiţi atunci, direct sau indirect…
Când am vorbit cu unii, foarte puţinii, care au mai rămas în viaţă, participanţi în acea bătălie, am înţeles că toate manualele, monografiile (care nu-s prea multe…), tot Oceanul NET cu toate mările şi golfurile sale, n-au cuprins în întregime laturile acestei istorii. Vorbind cu participanţii la acea bătălie, mergând pe urmele lor de două ori până la Cotul Donului, m-a cuprins o frică de stupiditatea situaţiei în care se află participanţii, încă vii, la respectiva operaţie, m-a copleşit o milă de poporul din care fac şi eu parte, de nu mai ştiu care-i perspectiva lui…
Să parcurgi circa 2 mii de kilometri din capitala celui de al doilea stat românesc până la acel loc de totală şi tristă amintire în istoria noastră, să calci pe oasele a 600 de mii de ostaşi români îngropaţi pe întinsurile Estului, de la Odesa până la Stary Krim (Crimeea), Krymsk (Caucazul de Nord) şi Cotul Donului de lângă Volga, şi să nu găseşti măcar o troiţă, o simplă cruce, nemaivorbind de un cimitir de onoare, în memoria celor trimişi de Statul Român la moarte, aproape sigură, pentru dezrobirea teritoriilor româneşti, Basarabia şi Nordul Bucovinei, pentru a readuce creştinismul în Rusia bolşevică… Ce gânduri ar mai putea să-ţi vină în afară de un pesimism total cu privire la perspectivele acestui popor?
Căutările urmelor sutelor de mii de români căzuţi la datorie, urme practic dispărute ca rezultat, în primul rând, al neglijenţei şi al uituceniei statului român modern, m-au pus pe gânduri dacă mai sunt români în fruntea statului român, suspectând de nu se vrea cumva să dispară şi ultimii doritori din rândul românilor, rămaşi la vatră, de a-şi mai apăra, în caz de necesitate, Ţara şi Neamul…

* * *
Lucrând la acest manuscris, am consultat şi Jurnalul. 1940-1944 (Editura Paideia, 1998) al consăteanului meu Paul Mihail, din care am aflat că abia pe 1 decembrie 1942, era într-o Zi de marţi, presa a reflectat evenimentele de la Cotul Donului, citez: „Ofensivă bolşevică la Don şi Volga. Lupte crâncene ale trupelor germane şi române. G-lul Lascăr decorat cu frunzele de stejar la Crucea de fier…”. Pe 18 decembrie, duminică: „Cu Înfrigurare urmăresc groaznicele lupte ce se dau la Cotul Donului, la Stalingrad şi alte părţi ca să stăvilească ofensiva sovietică… Trupele române mereu citate în comunicatele germane. Au început a se face concentrări şi instrucţii cu mai multe contingente…”. Pe 20 decembrie, duminică: „Lupte grele la Don, Volga, Velikie Luki, Toropeţ. îngrijorare privitor la ofensiva sovietică. Concentrări şi chemări la recrutare…”. Pe 1 Ianuarie 1943, vineri: „Impresionante şi zguduitoare sunt constatările Mareşalului Dezrobitor faţă de Români la începutul noului an, în mesajul ce-l adresează. Va fi un an greu, dar cel mai greu l-am trecut. Ostaşilor luptători la Don le închin omagiu şi recunoştinţă. Slujbă la biserică, cu lacrimi. E o emoţie ce mă stăpâneşte pentru necunoscutul ce vine”. Doar atât! Foarte puţin, dar sunt spuse foarte multe despre tragedia românească de la Cotul Donului…
Dar la Raoul Şorban, în capitala sa lucrare Invazie de stafii (Editura Meridiane, 2003), care mi-a înmânat-o la conacul său din Stoiana, Cluj, am citit precum că: „Ungaria a participat la războiul antisovietic cu o armată – a Il-a -compusă din 256 000 combatanţi, dintre care cea 150 000 erau români, iar ceilalţi proveneau din rândurile altor „naţionalităţi” (slovaci, şvabi, ruteni etc.) Dacă la Cotul Donului armata ungară a suferit cea mai dezastruoasă înfrângere din întreaga sa istorie modernă, pe planul intern al politicii de maghiarizare, înfrângerea militară, cu pieirea a 100 000 de români, morţi şi dispăruţi, a reprezentat un succes în conformitate cu ansamblul doctrinelor ungare de maghiarizare a ţării”. Şi concluzia vine de la sine: la cei 150 de mii de ostaşi români căzuţi la datorie în cadrul Armatei Române, se mai adaugă încă 100 de mii din cadrul forţelor maghiare!…
Eu, am căutat locurile unde au fost înmormântaţi ungurii şi italienii, pentru că mi s-a spus că statul maghiar şi cel italian au inaugurat cimitire ale eroilor lor, pe când autorităţile române au treburi mai „arzătoare” acasă şi n-au fost, n-au instalat măcar o cruce. A trebuit să fac eu acest lucru în acest an la Cotul Donului… Mi-i şi ruşine, mă uit că la Bucureşti se bat politicieni între ei, nu ştiu dacă ştiu ei pentru ce se bat, crezând că o să trăiască doua vieţi şi nu-şi dau seama că o să vină vremea când fiecare dintre ei vor răspunde în faţa lui Dumnezeu pentru ceea ce fac astăzi, pentru batjocura faţă de memoria celor 150 de mii de ostaşi români căzuţi la datorie la Cotul Donului, pe Frontul de Est. Să nu caute ei posibilitatea să se înţeleagă cu ruşii pentru inaugurarea unor cimitire de onoarte? Doar în România toate cimitirile ruseşti sunt întregi, în România, pe când românii n-au nici unul acolo, la Cotul Donului, nici măcar la Dalnik sau Vigoda, lângă Odesa, nu există un cimitir românesc. Doar în oraşul Odesa există unul, dar şi acela este „mascat” sub denumirea de Cimitir german… în Cehia, Slovacia, în Basarabia, în Kazahstan, la Karaganda, au fost inaugurate cimitire de onoare sau monumente. Sigur, în aceste locuri este altă situaţie, dar cum se poate ca Statul Român să nu fi întreprins nimic în Rusia şi în Ucraina?
Dar, poate-i luminează Dumnezeu, în cel de-al 12 ceas, pe actualii guvernanţi ai României să se lase de bătăliile intestine, politice şi financiare, şi să convină cu ruşii pentru nişte săpături acolo, pentru inaugurarea de cimitire ale eroilor români căzuţi acolo, trimişi la moarte sigură de Statul Român, pentru dezrobirea Basarabiei şi a Nordului Bucovinei… Pentru că România, întreaga Europă de Est, este plină de Cimitire ale soldaţilor ruşi, pe când în Stepa Calmucă, la Cotul Donului, în Caucazul de Nord, în Crimeea, la Dalnik, lângă Odesa etc. nu veţi găsi niciun cimitir, un monument, o troiţă, in memoria ostaşilor români, căzuţi pe Frontul de Est… Dar în Frontul de Est, România a pierdut, conform datelor Academicianului Dinu Giurescu, 624 540 de români…

Si la Cotul Donului românii au luptat pentru România Mare

O comemorare mai deosebită a avut loc zilele acestea la Cimitirul Eroilor din Rm Vâlcea. De regulă sunt comemorate luptele din care românii au ieșit biruitori. De data aceasta Asociatia Culturală ART- EMIS din Rm Valcea, condusă de Ion Măldărescu, Asociația  Cultul Eroilor din Rm Vâlcea și filiale locale ale rezerviștilor au cinstit memoria românilor care au căzut în urmă cu 70 de ani  în bătaliile de la Stalingrad, la Cotul Donului, în Rusia. Au participat elevi de le Scoala Generală IG Duca. Ceremonialul religios a fost susținut de preoți de la parohiile din Rm Vâlcea și Urșani. Un pluton al Garnizoanei "Panait Donici" a prezentat onorul și a tras trei salve de pistol mitralieră. Vezi Valcea 1 Tv

Bătălia de la Stalingrad, nume cu care s-a consacrat în istorie, este considerată cea mai sîngeroasă luptă armată din epoca modernă, cu cele mai multe pierderi într-o singură bătalie. A durat 199 de zile Pierderile în rândurile militarilor Axei au fost de circa 850.000 de oameni. Printre aceștia, 400.000 de germani, 200.000 de mii de români, 130.000 de italieni și 120.000 de unguri. Deși nu sunt  date certe, se apreciază că au murit tot atîțîa  militari sovietici. Au murit și cca  40.000 de civili sovietici.

Luptele pentru orasul Stalingrad, astăzi Volgograd, au început în iunie 1942 și s-au incheiat cu victoria sovieticilor în februarie 1943. Ofensivele devastatoare ale Armatei Roșii au fost declanșate pe 19 și 20 noiembrie 1942.

De ce au mers ostașii români pînă la Volga? se întreabă mulți din cei care il învinovățesc de acel dezastru uman și militar pe  mareșalul Antonescu. 

Răspunsul dat de cei care au vorbit la ceremonialul de la Rm Valcea: 
-din aceleași rațiuni militare și interese naționale pentru care armata română a luptat, ulterior, pînă la 9 mai 1945, pe frontul de Vest, în Ungaria, Austria și Cehoslovacia, 

În cel de-al Doilea Război Mondial al secolului XX, atît în Est cît și în Vest, ostașii români s-au jertfit pentru apărarea statului național român în granițele sale din 1918, după Marea Unire. Nu au luptat pentru anexarea  altor teritorii, dincolo de cele răpite de vecini în anul 1940.

Rm Valcea, 29 11 2012

Armată română la Stalingrad și Odesa în notițele lui Vasily Grossman, corespondent de război al ziarului Krasnaya Zvezda

Ioan Ispas(Delaware, USA

Vasily Grossman

Insemnările de mai jos aparțin publicistului Ioan Ispas din SUA, așa cum au fost publicate de Ioan Coja în 

ALTERMEDIA.INFO

„În lucrarea A writer at war, Vasily Grossman, A soviet journalist with the Red Army 1941 –1945, editată şi tradusă de Antony Beevor si Liuba Vinogradova, editura Vintage, 2005, pe baza notiţelor rămase şi a articolelor din ziarul armatei Krasnaya Zvezda, la pag. 192, referitor la bătălia de la Stalingrad, descrie ce a văzut:

 “Trupele române, îmbrăcate în uniforme maro şi căciuli din blană de oaie, nu aveau echipament modern, tunuri antitank etc. Ei curând au lăsat jos armele şi au strigat ‘Antonescu kaput‘, dar aceasta desigur că nu le-a salvat. Mii de prizonieri cu mâinile goale au fost impuşcaţi, iar drumurile îngheţate erau pline de rămăşiţele armatei învinse.”

 .........................

 Ehrenburg si Grossman, amândoi evrei ucrainieni, au scris împreună şi o “Carte Neagră“, The Black Book, iar al doilea a depus mărturie şi la Tribunalul de la Nurenberg sub forma unui articol referitor la lagărul de la Treblinka unde a intrat odată cu Armata Roşie; probabil erau şi prieteni, totuşi total diferiţi în caracter.

Nu am citit descrierea Odessei făcută de Ehrenburg după aruncarea în aer a clădirii în care se afla Comandamentul militar român. În toată literatura holocaustului, inspirată de propaganda sovietică, se face mare caz de represaliile care au urmat. Cât au fost de reale aceste represalii şi la ce dimensiuni? Altminteri, orice armată, inclusiv cea a Israelului de azi, în situaţii de acest gen recurge la represalii disproporţionate, având toată acoperirea morală şi juridică.

Vasili Grossman, în calitate de corespondent de război, a intrat in Odessa odată cu trupele sovietice. Iată descrierea din notiţele sale din timpul războiului, pag. 266:

“Odessa a fost în sfârşit securizată în 10 aprilie 1944. Garnizoana ei a fost formată, în principal, de Armata a-III-a română. Regimul de ocupaţie a Ukrainei de sud – vest sub români a fost aproape plăcut (gentle, în engleză) în comparaţie cu tratamentul german al populaţiei. Ziua după capturarea Odessei. Portul este gol. Norişori de fum. ( … ) Inscripţii la intrarea în cantinele româneşti ‘Intrarea interzisă germanilor ‘.
Prima şedinţă a OBCOM (Comitetul regional al Partidului comunist) Odessa… Secretarul OBCOM m-a invitat să particip. (…) Se găseau acolo multe alimente, zahăr, prăjituri, făină. Gazdele ofereau acestea nu atât din politeţe cât mai ales ca să arate regretele românilor pentru ce au lăsat. ( … ) Darea de seama a secretarului OBCOM Riasents: Domanevka a fost locul în care evreii au fost executaţi . Ei au fost duşi acolo de poliţia ucrainiană. Şeful poliţiei din Domanevka a ucis el însuşi 12 000 de oameni.
În noembrie 1942, Antonescu a emis legi care dădeau drepturi evreilor. Execuţiile în masă care au avut loc în cursul anului 1942 au fost oprite. Şeful poliţiei din Domanevka şi opt din cei mai apropiaţi colaboratori au fost arestaţi de români, duşi la Tiraspol şi trimişi în judecată. Crime a făcut şi procurorul public (din Domanevka), un jurist rus din Odessa, care ucidea opt sau nouă oameni pe zi ca să se distreze. Aceasta se numea pentru el ‘să mergem la împuşcat ‘. Ei ucideau oamenii în grupuri separate. (… ).
Dar până a fost publicat ordinul lui Antonescu, doar 380 de evrei din Odessa au mai putut părăsi Domanevka şi patruzeci de copii care se aflau în creşă. Numărul total al evreilor din Odessa executaţi în Domanevka a fost aproape 90.000. Cei care au supravieţuit au primit ajutor de la Comitetele evreieşti din România.“

Binenţeles că asemenea însemnări nu au apărut şi nu puteau apărea în ziarul armatei. Este şi meritul celor care au tradus şi publicat notiţele lui Grossman, Antony Beevor si Liuba Vinogradova, că nu le-au “trecut cu vederea“ şi le-au publicat aşa cum au fost scrise, chiar dacă nu sunt pe placul autorilor şi falşilor martori care au pus în cârca românilor tot ce s-a întâmplat in Transnistria. Iată că secretarul de partid comunist din Odessa, la câteva zile după retragerea românilor nu are nimic de reproşat românilor, nu ştie nimic de “grozăviile“ făcute la cucerirea Odessei. De ce? Simplu: pentru că acele grozăvii au fost inventate ani mulţi după 1944.

Aşa se explică şi de ce Tribunalul poporului din Odessa l-a găsit nevinovat pe guvernatorul Alexianu, singurul guvernator pe care sovieticii nu l-au condamnat la moarte după război: niciun localnic, trăitor sub guvernarea lui George Alexianu, nu a avut ceva de reclamat în faţa tribunalului împotriva felului cum George Alexianu a administrat regiunea.

Tot Grossman explică în notiţele sale de ce au fost atât de porniţi ucrainienii împotriva evreilor, astfel la pag. VIII aflăm că

“În 1932, zece ani după războiul civil, campania dusă de Stalin împotriva culacilor (a chiaburilor) şi pentru colectivizarea forţată a agriculturii a provocat o mare foamete si moartea a şapte milioane de oameni. (…)Agenţii stalinişti au răspândit zvonul că evreii au fost de vină pentru această foamete. Acest factor ar putea explica mai târziu entuziasmul cu care ucrainienii i-au ajutat pe germani la masacrarea evreilor.”

Nici de data aceasta nu apare implicarea românilor în acţiunile ucrainienilor. Desigur că sovieticilor nu le convenea să se afle despre ce au făcut ucrainienii, în fond Ucraina făcea parte din URSS, aşa că le-a convenit ca totul să fie pus pe seama germanilor şi a românilor, un rol important în montarea acestui neadevăr avându-l Ilya Ehrenburg.

UPDATE

Pentru ca sunt ceva neîncrederi în notițele publicistului Ioan Ispas din SUA, iată cartea scrisă de Antony Beevor și Liuba Vinogradova și recenzia acesteia

Cunoscătorii de engleză o pot citi aici în format electronic

A WRITER AT WAR

Book Description

Release Date: March 13, 2007

„Când germanii au invadat Rusia în 1941, Vasili Grossman, a devenit un corespondent special pentru Red Star, ziarul Armatei Sovietice, si a raportat din prima linie a războiului. O Writer at War descrie în detalii vii condițiile de concasare pe Frontul de Est, precum și viața și decese de soldați și civili deopotrivă. Martor la unele dintre cele mai sălbatice lupte ale războiului, Grossman a văzut la prima mana repetatele infrangeri ale Armatei Roșii, lupte de stradă brutală la Stalingrad, bătălia de la Kursk,  apărarea Moscovei, bătăliile în Ucraina, atrocitățile de la Treblinka, și mult mai mult.

Antony Beevor și Luba Vinogradova au luat însemnările(ciornele) -notebook-uri prime- lui  Grossman și le-au modelat într-o narațiune captivantă, oferind una dintre cele mai detaliate descrieri pe care am avut-o vreodată despre ceea ce Grossman a numit "adevărul nemilos al războiului . "